CONSILIER SCMD - ANALISTUL ANULUI, IN PLAN INTERNATIONAL, IN PREAJMA ESECULUI DE LA VILNIUS

Radu TOMA

Analist profund, caruia SCMD ii datoreaza mult in ceea ce priveste strategia si tactica adoptate din mers, intr-un peisaj politic in continua schimbare, in cursul ultimilor doi ani si jumatate, istoricul si ziaristul american de origine romana Radu TOMA, a dat publicitatii, prin intermediul SCMD, numeroase articole de un realism inspaimantator, prognozele domniei sale adeverindu-se. Elaborat in contextul retragerii americane din Europa si abandonarii aliatilor rasariteni, cu indemnuri de orientare economica spre Rusia, venite atat din partea presedintelui Obama cat si a politologului George Friedman, prezentul serial a fost considerat prea exploziv pentru media romaneasca, primind in schimb felicitari din partea Departamentului de Stat al SUA si fiind publicat cu toate drepturile de catre "Vocea Rusiei".

Ne conformam cerintelor editorului, renuntand la orice prioritate in prezentarea autorului si operei sale, desi poarta exclusiv amprenta SCMD, facand cunoscut serialul prin preluare, cu multumiri, dupa "Vocea Rusiei".

Istoric, publicist şi comentator de politică externă, autorul a lucrat în România la Televiziunea Română, Agenţia naţională de presă şi săptămânalul de politică externă „Lumea”. Doctor în istorie, a fost lector şi a efectuat programe de cercetare de istorie socială est-europeană la universităţi şi institute din SUA şi Canada. În 1980 s-a stabilit în Statele Unite, a devenit membru al Asociaţiei Istoricilor Americani, din Washington, D.C (USAHA), a înfiinţat în 1983, la New York, un post de radio în limba română, a publicat articole şi editoriale în gazete nord-americane. În anii ’90 trecuţi a fost directorul regional pentru Europa de Est al firmei americane Metromedia, Inc. (televiziune şi radio FM), partenera lui Ostankino la cabloviziunea din Moscova. Publicist independent, în ultimii ani, consilier pe probleme de relatii al presedintelui SCMD,  autorul a tipărit în România mai multe volume de comentarii, eseuri etc. cu accente asupra evoluţiilor geo-politice din Europa de Est, spaţiul post-sovietic şi arealul Mării Negre.

Acest serial este un omagiu adus oamenilor Europei Central-Rasaritene si de Est. Cei care au nevoie de ceva de pus pe masă în toate zilele, au nevoie de locuri de muncă, de securitate energetică şi de perspectivele unei creşteri şi stabilităţi economice sustenabile. Cei care înţeleg viaţa aşa cum este ea, dincolo de revoluţii colorate, de combinaţii şi învoieli politice iluzorii, de preşedinţi-mercenari şi de alţi cai verzi pe pereţi...

PRESEDINTEL SCMD,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

- EPISODUL 2- 

Balticele

Cu statutul şi reputaţia lor tradiţională din vremea regimului trecut, de zonă dezvoltată care a stabilit standardele de calitate în fosta Uniune Sovietică, ţările baltice se impun astăzi ca un model al locului, în sensul celor de mai sus

Acolo, apelurile politicienilor, experţilor, societăţii civile şi ale comunităţii oamenilor de afaceri, la raţiune şi dezvoltare regională cu Rusia şi alţi vecini ex-sovietici au intrat, de pe acum, în consumul mediatic cotidian şi în conştiinţa publică. Temele în dispută cu superputerea geoeconomică vecină: ocupaţia sovietică din anii ’40-’91 şi pretenţii de compensaţii materiale; deportări masive de populaţie baltică în Siberia după Al Doilea Război Mondial; neacordarea cetăţeniei pentru populaţia rusă colonizată în perioada ’40-’90; conflicte teritoriale la frontiera de nord-est cu Rusia; monumentul ridicat în 2002, al soldaţilor din Divizia 20 grenadieri SS din armata germană (Divizia a I-a estoniană) căzuţi în Rusia în conflagraţia mondială trecută; îndepărtarea Statuii soldatului sovietic din centrul Tallinnului (Estonia), urmată de un val de atacuri cibernetice venite, se spune, dinspre Rusia etc. toate acestea şi multe altele se atenuează, treptat, sunt reluate şi mediatizate mai degrabă ocazional, sau sunt lăsate pe seama comisiilor bilaterale de istorici. Lovite şi ele puternic de criza actuală, ţările baltice nu s-au putut şi nu se pot aştepta, în viitorul previzibil, la un ajutor economic substanţial din partea UE. Din 2011 încoace, cu Grecia, Irlanda şi Spania pe prima listă de apeluri urgente la 112, la Bruxelles, Estonia, Letonia şi Lituania s-au descurcat singure, au făcut din dezvoltarea afacerilor către Est punctul prioritar pe agenda lor de politici externe. O atmosferă pragmatică, de afaceri, s-a instaurat pretutindeni, din nord, de la frontiera ruso-estoniană şi podul în construcţie peste râul Narva, între cele două ţări şi până în sud, la cea a Lituaniei cu exclava rusă Kaliningrad...

Estonia

La 20 august 1991 Estonia şi-a proclamat independenţa, după trei zile Kremlinul i-a recunoscut-o, iar în august 1994 ultimul soldat rus a părăsit această ţară, o istorie de 54 de ani s-a încheiat. Lungă, bună sau mai puţin bună, la fel ca o viaţă de om, ea a marcat definitiv cele două părţi. Din ’91 până prin ’95 schimburile reciproce de tot felul au atins un minim istoric, a scăzut brusc fosta pondere a Rusiei în economia estoniană, pentru ca astăzi ea să fie al treilea partener comercial al Estoniei, după Suedia şi Finlanda (15% din exporturi, echipamente electronice, mecanice şi coloranţi) şi prima piaţă externă pentru industria alimentară estoniană – anul trecut lactatele proaspete estoniene, iaurturi şi brânzeturi, s-au vândut în peste 100 de magazine la St. Petersburg şi 50 la Moscova. Dependentă 100% de gazele naturale ruseşti, Estonia este exportator net de electricitate, are reţeaua electrică naţională conectată la cea rusească, obţine profituri importante asigurând tranzitul feroviar pe ecartament rusesc pentru 80% din mărfurile sosite din UE şi alte părţi în portul Tallinn, cu destinaţia Rusia. După intrarea Estoniei în UE (2004) comerţul cu Rusia a crescut rapid, la fel veniturile ţării din tranzitul pe căile ferate al mărfurilor ruseşti către Vest, 76% din încărcătura trenurilor estoniene. Cooperarea cu partea rusă este eficientă la nivel ministerial, în special la Ministerul Agriculturii şi agenţiile subordonate, la cel al Mediului şi la Transporturi. Turismul rusesc în Estonia a crescut spectaculos în 2010-2011, peste 70.000 de vize pentru Estonia au fost eliberate anul trecut la Moscova, St. Petersburg şi Pskov, mai multe decât în oricare altă ţară din lume, şi tot de anul trecut încoace se poartă tratative bilaterale intense pentru un acord privind trecerea conductelor ruseşti de gaze naturale către Europa occidentală, Nord Stream 3 şi 4, prin apele estoniene. Considerată una dintre cele mai liberale şi mai moderne din lume (comunicaţii, electronică şi cibernetică, Skype a fost desenat de către dezvoltatorii estonieni etc.), economia estoniană a fost lovită şi ea de criză în 2007, dar şi-a revenit rapid, în 2008 a înregistrat o creştere de 7% (!), în 2011 comerţul total ruso-eston a atins 2,36 miliarde dolari, opinia generală este că livările puternice pe piaţa rusă (maşini industriale, textile, produse alimentare) au ajutat enorm la atenuarea efectelor negative ale crizei şi recesiunii, la 21 iunie 2012, într-o distanţare candidă şi radicală de mai vechea linie ostilă a relaţiilor ruso-baltice, fostul prim-ministru estonian TiiT Vahi afirma, printre altele: „Pierderea pieţei uriaşe şi bogate a Rusiei ar fi pentru Estonia un pericol mai mare decât o invazie a tancurilor ruseşti... iar globalizarea este, şi ea, pentru statul naţional eston, o primejdie şi mai mare decât aceleaşi tancuri”. La obiect...

Dincolo de disputele amintite şi deloc trecute sub tăcere, de ambele părţi, relaţiile bilaterale la nivel politic sunt excelente. Toţi preşedinţii Estoniei de după 1990 au vizitat Rusia de mai multe ori, la 8 aprilie 2013 prim-ministrul estonian Andrus Ansip s-a văzut cu Dmitri Medvedev, în comunicatul comun părţile au afirmat că 2012 a fost „anul cel mai bun al relaţiilor dintre Estonia şi Rusia”, că cele două ţări au decis să lase în urmă fosta „răceală” istorică şi să meargă pe calea unei cooperări adânci; s-a subliniat, de asemenea, importanţa dezvoltării unor structuri frontaliere adecvate, capabile să susţină creşterea actuală a traficului comercial şi de persoane între cele două ţări. Foarte recent, ministrul de Externe Urmas Paet şi omologul său rus, Serghei Lavrov, au încheiat negocierile pentru tratatele de frontieră şi au stabilit detalii ale vizitei din această vară a Patriarhului Moscovei şi întregii Rusii, Kiril, în Estonia. În ultimul an, experţi şi diplomaţi din ambele părţi vorbesc tot mai frecvent de istoria comună a celor două ţări, insistă asupra unor abordări pragmatice a relaţiilor bilaterale, cer o dezbatere calmă şi sobră, interesant este faptul că specialişti de la Tallinn pledează pentru „armonizarea aspiraţiilor şi intereselor noastre cu cele ale clasei mijlocii din Rusia” şi, astfel, definesc strategii optime de cooperare, bazate pe studierea evoluţiilor sociale ale mediului de afaceri rusesc (Kadri Liik, expertă a Consiliului de Relaţii Externe al Europei, la 4 februarie 2013).

În ce priveşte relaţiile Estoniei cu SUA, inclusiv cele economice, sub administraţiile Bush sr. şi Clinton din anii ’90 acestea s-au menţinut la nivelul retoric al părţii americane privind „lărgirea” democraţiei în lume şi, apoi, al extinderii NATO în Europa, către Est. După încheierea unui Parteneriat SUA-baltici intrat în vigoare la 30 decembrie 1999, de atunci şi până în prezent raporturile şi cooperarea cu partea americană s-au rezumat, practic, la militărie şi apărare, fie în cadrul EPINE (Enhanced Partnership in Northern Europe), un alt parteneriat, lărgit, în nordul Europei, creat în 2003 (securitate şi protecţie antitero internaţională, exerciţii militare comune, programe educaţionale militare etc.), fie al NATO, al cărei membră Estonia a devenit la 29 martie 2004.

Pe partea civilă, economică şi financiară, la 30 iunie 2012 investiţiile americane directe în Estonia au fost de 319,5 milioane euro, adică 2,3% din investiţiile străine în acestă ţară. Schimburile comerciale cu America au fost şi rămân şi ele puţin semnificative, 2,8% din comerţul exterior al Estoniei în 2012, importurile din SUA s-a ridicat la 64 milioane euro, 1% din totalul importurilor estoniene. În vremea administraţiei Bush jr., deşi Tallinnul oficial s-a alăturat susţinătorilor est-europeni ai invaziei în Irak, în 2003 – atrăgându-şi, astfel, criticile vest-europenilor în preajma intrării Estoniei în UE, în 2004 – sondajele au relevat atunci şi mai târziu opinia rezervată a publicului faţă de acel război, majoritatea a considerat că Estonia trebuie să stea de o parte de politicile acelei administraţii în estul Europei şi în alte părţi.

Pe de altă parte, UE şi NATO au sprijinit Estonia în confruntările sale ocazionale cu Moscova, sau cu diplomaţia rusă la Bruxelles, dar au evitat întotdeauna o dispută directă cu Rusia, pentru problemele relativ minore ale unei ţări mici est-europene. Atunci când s-a produs, retorica antirusă a Tallinnului nu s-a bucurat de simpatie nici în Franţa, nici în Marea Britanie şi nici în Germania.

Astăzi, raporturile Estoniei cu Rusia sunt cele mai bune din ultimii 20 de ani, a apreciat recent prim-ministrul estonian Andras Ansip. Iar dezechilibrele ocazionale din dialogul bilateral sunt mai degrabă de natură psihologică, estimau zilele trecute specialişti de la Centrul de studii UE-Rusia, al Universităţii din Tartu, în Estonia.

Letonia

În perioada imediat următoare după desprinderea din URSS şi proclamarea independenţei (mai 1990), politica a jucat un rol major în relaţiile Letoniei cu Rusia şi alţi ex-sovietici. Numeroase dispute puternice: probleme de securitate, umanitare, percepţii antagonice ale istoriei, ciocniri cu ocupantul rus, soldate cu morţi şi răniţi (ianuarie 1991), conflicte de frontieră etc. au continuat până către vara lui 1994, când ultimii soldaţi ruşi au părăsit ţara. Concomitent cu ele, însă, au existat şi încercări de refacere a establishmentului economic din era sovietică, ceea ce l-a determinat pe un reputat politolog leton să vorbească, la acea vreme, despre „îngheţul constructiv” bilateral ruso-leton. Lucrurile au stat la fel cu Belarusul, iar apoi situaţia s-a ameliorat rapid, la toate frontierele. La jumătatea anilor ‘90 Rusia devenise, deja, piaţa principală pentru exporturile letone, în 1996 a absorbit 25% din totalul lor, starea de strânsă interdependenţă dintre cele două economii, existentă pe vremea fostului regim şi a CAER-ului, s-a reinstaurat, porturile letone au rămas principalele rute pentru exporturile ruseşti, îndeosebi petrol, către Europa occidentală. În noul mileniu, Letonia a devenit prima dintre baltici în ce priveşte exporturile către ruşi, acestea au crescut de la 78 milioane dolari în 2000, la un miliard în 2010, mai mari decât ale României, la o populaţie de numai 2,3 milioane. În ultimii ani dezvoltarea economică a Letoniei s-a bazat, în continuare, pe cooperarea regională, iar comerţul cu alţi baltici (Suedia, Danemarca, Germania) şi cu ţările vecine, foste socialiste şi ex-sovietice, a cumulat permanent circa 85-90% din schimburile internaţionale ale ţării. În 2012, după ascensiunea ei în Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO), într-un timp foarte scurt Rusia a ajuns al doilea partener comercial al Letoniei, iar anul acesta, 2013, a fost lansat cel mai ambiţios proiect de cooperare de producţie al celor două părţi, uzina rusească Uralvagonzavod va construi la Riga o mare fabrică de vagoane de tren, de toate tipurile. În esenţă, urmărind evoluţia constant ascendentă a schimburilor şi cooperării economice ruso-letone din 1990 şi până astăzi, se poate trage concluzia că Letonia reprezintă un model printre fostele ţări socialiste est-europene, probabil cel mai relevant, în ce priveşte modul cum s-a putut trece de la o existenţă în cadrul fostei Uniuni Sovietice, la relaţiile actuale cu Rusia post-sovietică, de la fosta economie strict planificată socialistă, la economia de piaţă liberă şi, mai ales, de la un geopolitic conflictual, la un geoeconomic pragmatic.

Iar astăzi, astăzi „febra rusă”, ca s-o numim aşa, s-a instalat pretutindeni în Letonia, la Riga, în alte oraşe, în porturi etc. şi reciproc, „minifebra letonă” în multe locuri din uriaşa Rusie. Dezvoltarea rapidă a Letoniei a fost întreruptă temporar de o contracţie în anii 2008-2010 (scăderea producţiei, recesiune, şomaj, emigrări, măsuri de austeritate draconice etc.), dar menţinerea constantă a importurilor ruseşti şi a exporturilor letone sporite către Rusia, Belarus şi Ucraina (produse alimentare, textile, maşini, echipamente şi produse chimice) au asigurat supravieţuirea şi revenirea spectaculoasă a economiei din 2011 încoace, într-un cuvânt se poate spune că, şi în cazul Letoniei, actuala criză a avut un efect colateralcu totul neaşteptat, a scos în evidenţă virtuţile cooperării şi dezvoltării economice regionale în estul UE, a întărit legăturile cu spaţiul ex-sovietic.

Prezenţa solidă a Rusiei în sectorul energetic al ţării s-a extins şi în alte domenii. Sub sloganul „Noi suntem mai aproape decât Elveţia” au fost atrase capitaluri ruseşti importante în sectorul bancar, Letonia a devenit un off shore foarte popular pentru ex-sovietici, la începutul lui 2013 51% din depozitele în băncile letone aparţineau nerezidenţilor, principalii acţionari la băncile specializate sunt miliardari ruşi prieteni ai lui Vladimir Putin, clienţii sunt atraşi de dobânzi mai bune, dar şi de faptul că, de la depozite de 300.000 dolari în sus, deponenţii primesc dreptul de rezidenţă cinci ani în Letonia, ceea ce le asigură libera circulaţie în 25 de ţări Schengen (!). Agenţia letonă de Investiţii şi Dezvoltare a deschis cu ani în urmă un birou extrem de activ la Moscova, în 2010 1.620 de companii cu capital rusesc erau înregistrate în Letonia, impactul investiţiilor financiare şi de altă natură, venite de peste hotare, este important, acum, în 2013, se spune că sunt unele probleme cu transparenţa lor, tendinţa de „offsorizare a Letoniei” a adus critici din partea Institutului Peterson pentru Economia Internaţională, de la Washington, alţii afirmă că, de fapt, devine evidentă intrarea Letoniei pe o orbită gravitaţională în jurul modelului specific mediului de afaceri din Rusia... Cu toate criticile formulate în alte părţi, băncile letone sunt astăzi bine capitalizate, în aşteptarea lui 1 ianuarie 2014, trecerea la moneda euro, noi capitaluri din Rusia, Ucraina şi Belarus intră zilnic în ţară, iar prim-ministrul Valdis Dombrovskis spunea revistei germane Spiegel, în iunie anul acesta, că stabilitatea sectorului bancar leton este binevenită, după prăbuşirea provocată de „băşica imobiliară” din 2005-2007, cu care America a pricopsit Europa.

„Febra rusă” nu a ocolit nici alte compartimente ale establishmentului leton, politic, social, cultural etc. Pe linia pragmatismului general instaurat în relaţiile bilaterale, la jumătatea anilor ’90 prim-ministrul Vilis Kristopans afirma că raporturile ruso-letone ar trebui să ia drept model relaţiile istorice ale Finlandei cu Rusia, în decembrie 2000 pitorescul politician rus Vladimir Jirinovski susţinea instaurarea unui dialog constructiv şi pragmatic cu Riga, la 9 mai 2005 preşedinta Vaira Freiberga a fost prezentă, prima dintre şefii de stat baltici, la a 60-a aniversare a Zilei Victoriei, la Moscova. În 2010 preşedintele leton Valdis Zalters a efectuat prima sa vizită oficială în Rusia, iar preşedintele Dmitri Medvedev a călătorit la Riga. Cu ocazia acestor două vizite, părţile s-au pronunţat pentru raporturi economice solide, Letonia a fost apreciată de partea rusă ca „o legătură puternică între Rusia şi Vest”.

„Febra” şi limba rusă le întâlneşti literalmente la fiecare pas la Riga şi în portul principal al ţării, Ventspils, unde grupul etnic rus a format, în 2006, 42,3% şi, respectiv, 53,5% din populaţie. Şi în Parlamentul ţării, unde partidul Saskanas Centrs (Centrul Armonia), al ruşilor din Letonia, este un promotor ardent al dezvoltării relaţiilor cu Rusia, sau unde, în mai 2013, a fost respinsă aproape în unanimitate o iniţiativă a extremei drepte, de a interzice limba rusă în grădiniţele de stat. Şi în sălile de spectacole şi în parcuri, unde se desfăşoară anual Zilele Culturii Ruse (23 mai-7 iunie), tradiţie reintrodusă în 2011, cu peste 140 de evenimente la Riga şi în alte şase oraşe, dansuri, concerte, întâlniri cu poeţi şi scriitori, lansări de cărţi, tururi tematice etc. şi unde sunt evocate numele unor ruşi celebri născuţi în Letonia, precum balerinul Mihail Barîşnikov, regizorul Serghei Eisenstein şi sculptoriţa Vera Mukhina. În sfârşit, aceeaşi „febră” o reîntâlnim în ministerele letone, unde au fost semnate peste 50 de acorduri bilaterale diferite, privind modernizarea căilor feroviare către Rusia şi construirea autostrăzii Riga-Moscova, cu o importantă cofinanţare UE, sau cooperarea în sfera energiei, derularea traficului frontalier şi altele.

Peste frontieră, Letonia este şi ea prezentă în Rusia şi în multe alte locuri din fosta URSS. Consilii de cooperare şi afaceri bilaterale au fost deschise în Rusia (2008), Belarus, Ucraina şi Kazahstan, în 2010 şi în Azerbaijan, în 2012, prioritare în activităţile lor au fost chestiuni privind protejarea investiţiilor, impozitările, formarea de societăţi mixte, accesarea unor proiecte de interes comun, cooperarea de producţie în tehnologii alternative, modernizarea agriculturii, educaţie, sănătate, transportul public, turism, comunicaţii, operaţiuni bancare etc. În regiunea rusă învecinată Pskov, companiile cu capital 100% leton au creat în 2012 4.000 de locuri de muncă, tot anul trecut în marile magazine din Moscova şi St. Petersburg s-au deschis 15 departamente comerciale permanente, cu denumirea „Piaţa din Riga”, cu produse exclusiv din Letonia, iar în noiembrie 2012, în reluare după aproape două decenii, la Moscova s-au desfăşurat din nou „Zilele Rigăi”, dedicate vieţii culturale din capitala Letoniei. Sub egida secţiilor economice ale ambasadei de la Moscova şi consulatelor de la St. Petersburg şi Pskov, sunt organizate regulat mese rotunde pe tema cooperării de producţie în forme moderne, ultima a avut loc în capitala Rusiei la 7 februarie 2013. Primatul intereselor economice a devenit o opţiune de politică externă a Letoniei, de-a lungul ultimilor ani sancţiunile UE împotriva regimului politic din Belarus sunt adeseori ignorate şi criticate deschis de media şi mediul de afaceri letone. În mod deosebit, Confederaţia Angajatorilor Letoni a luat partea Minskului, în repetate rânduri preşedintele Al. Lukaşenko a avut aprecieri pozitive faţă de Letonia şi Lituania, astăzi echilibrul instaurat la Riga între apartenenţa la valorile europene şi interesul economic naţional, o adevărată „politică cu două direcţii”, a devenit modelul permanent, comun, la nivel de preşedinte al ţării, guvern, minister de Externe şi comunitatea de afaceri.

Reduse ca şi ale vecinilor estoni, raporturile Rigăi cu SUA s-au rezumat, practic, la prezenţa ţării în NATO, din 2004, un summit al organizaţiei în Letonia, în 2006 şi participarea soldaţilor letoni la operaţiunile de menţinere a păcii şi securitate ale NATO şi UE în Bosnia-Herţegovina, în anii 1996-2009, Albania, Kosovo, Macedonia (2003), Irak, Afganistan şi Somalia, din 2011. Schimburile economice şi comerciale sunt mici (761 milioane dolari în 2012), nu se bucură de atenţia mediei, nu apar în publicaţii de specialitate internaţionale şi nu sunt date publicităţii de ambasadele celor două ţări, aşa cu se obişnuieşte, în general. În ce priveşte relaţiile generale cu SUA, sondaje de opinie recente au relevat că 69% din letoni nu sunt interesaţi de aceste relaţii, sau nu au o opinie, iar 30% s-au pronunţat pentru raporturi amicale cu Washingtonul.

Oricum, la 14 decembrie 2012, într-un interviu mult mediatizat în ţară şi spaţiul rusofon, preşedintele leton Andris Berzins şi-a îndemnat concetăţenii să înveţe limba rusă, ca o punte pentru reconciliere, ca o soluţie anticriză şi pentru dezvoltarea generală a ţării şi a afirmat, printre altele: „Limba rusă aduce oportunităţi mai mari. Suntem legaţi, pentru că trăim de secole unii lângă alţii, şi o legătură omenească nu poate fi frântă... Nu poţi astăzi găsi un loc de muncă decent în Riga fără cunoaşterea limbilor rusă şi engleză, pentru că noi cooperăm şi cu Rusia, Belarus, Ucraina şi ţările central-asiatice. Este normal să încurajez oamenii să înveţe rusa şi privesc chestia asta dintr-o perspectivă umană: este foarte important să ţinem tineretul în ţară, ca acesta să nu emigreze şi, astfel, să găsească de lucru aici”.

Lituania

La 11 martie 1990 a fost prima ţară baltică desprinsă din URSS şi părăsită de ultimul soldat rus la 31 august 1993. În august 1991, spre deosebire de ceilalţi vecini baltici, a acordat cetăţenia ţării etnicilor ruşi stabiliţi acolo în anii 1940-1990. A devenit membră a NATO şi UE în primăvara lui 2004. A intrat în Schengen la 21 decembrie 2007. A preluat acum, la 1 iulie 2013, preşedinţia UE şi a declarat că va avea o poziţie echidistantă faţă de toţi europenii, comunitari sau nu. Este locul unde fostul preşedinte Bush jr., în 2002 şi Hillary Clinton, recent, şi-au exprimat speranţele că distanţarea ţărilor ex-sovietice de Moscova este ireversibilă şi că refacerea unei alte Uniuni Sovietice, imposibilă. Şi unde, Vydas Gedvilas, preşedintele Parlamentului naţional spunea, la începutul acestui an: „Trebuie să ne gândim la oamenii noştri, pentru că America este departe. Trebuie să avem relaţii strânse cu Rusia, de acolo cumpărăm foarte multe gaze naturale, electricitate şi petrol. Această cooperare ne aduce multe beneficii, ştim prea bine că americanii nu au o conductă de gaze care să ajungă în Lituania”. Aceasta este Lituania, ţara care, după ce a primit în anii ’90 porecla de “războinicul Războiului Rece”, de o vreme bună încoace nu mai gândeşte ca un teritoriu post-sovietic, contribuie şi susţine energic, în toate forurile comunitare, intensificarea dialogului UE-Rusia, şi afirmă că este foarte important să avem aici, în Europa, o Rusie previzibilă, paşnică, şi cooperantă.

Aceasta este Lituania 2013.

Imediat după desprinderea din URSS, în 1990, Lituania şi Rusia au încercat să rezolve chestiunile prioritare, să identifice sferele de interes comun, în ciuda disputelor politice şi istorice. Dialogul cu Rusia a fost, totuşi, dificil, politicienii lituanieni au văzut ţara lor „ca o parte organică a Vestului” (preşedintele A. Brazaukas, la 17 mai 1993). Tema „ocupaţiei sovietice” din anii ’40-’90 a fost una disputată, dar, în ultimii ani, sondajele de opinie publică au indicat că lituanienii au lăsat-o mai moale şi cu termenul “ocupaţie”, şi cu cererile de compensaţii; că pluteşte în aer o nostalgie după „vremurile bune” din trecut. Criza financiară şi economică globală declanşată în 2007 a arătat lituanienilor că orientarea exclusivă către spaţiul comunitar nu este o soluţie productivă. Trecutul sovietic a început să fie comentat mai favorabil, s-a mers până acolo încât au fost republicate cifre dinainte de 1990, potrivit cărora populaţia a avut în acele vremuri, pe cap de locuitor, mai multe maşini, case şi bani în bănci (?!)

În ce priveşte resetarea oficială a raporturilor cu foştii „mari” din fosta URSS, încă de la 18 noiembrie 1993 Lituania şi Rusia au semnat un acord economic privind „dezvoltarea deplină a celor mai bune relaţii comerciale între părţi” şi instalarea clauzei naţiunii celei mai favorizate – scutiri de taxe vamale şi impozite interne etc. După numai trei ani, în 1996, înfiinţarea Comisiei interguvernamentale pentru cooperare economică, tehnico-ştiinţifică şi culturală Lituania-Rusia a oferit cadrul oficial al negocierilor dintre cele două părţi, cu şapte grupuri de lucru: economic şi comercial, cultură, ştiinţă şi educaţie, energie, transporturi, probleme sociale, şi proprietăţi ale reprezentanţelor diplomatice şi reglementări financiare.

O consecinţă importantă a relansării, la jumătatea anilor ’90, a afacerilor cu spaţiul ex-sovietic a fost că Lituania a cunoscut în anii 1998-2008 una din cele mai mari creşteri economice din lume, a înregistrat o creştere pozitivă, de 6,1% chiar şi în 2009, iar inflaţia a fost scăzută. Cu 90% din populaţie vorbind o limbă străină, 50% două şi 33% engleza, cu un PIB de 17.800 dolari/un locuitor (2008), cu aproape toată mobila din reţeaua mondială de magazine Ikea, fabricată în Lituania; cu cel mai rapid internet din lume; cu exporturi puternice de instrumentar şi tehnologii laser trimise în 100 de ţări, cu 2,2 milioane de turişti străini anual, asigurând peste 3% din PIB, Lituania este, cum se spune la Vilnius, „ultima fortăreaţă a Vestului” către Răsărit şi „un pod între Est şi Vest” exact în centrul geografic al Europei. Iar Rusia a devenit partenerul ei comercial nr. 1, cu un comerţ total de 11 miliarde euro în 2011, de peste două ori mai mare decât comerţul româno-rus, la o populaţie de trei milioane de locuitori, de şase ori mai mică decât a României (?!)

Cooperarea economică şi schimburile comerciale cu Rusia sunt diversificate, acoperă un spectru larg de domenii şi produse. De două decenii, vecinul din Est rămâne o piaţă solidă pentru produsele agro-alimentare lituaniene (carne, produse din carne, lactate), cele farmaceutice – în 2011 43,3% din producţia Lituaniei de medicamente a plecat în Rusia – tehnologii pentru comunicaţii şi informatică, produse lemnoase finisate, instrumentar laser pentru universităţi şi laboratoare, servicii etc. Majoritatea producătorilor lituanieni spun că piaţa rusă este mai atractivă decât cea occidentală, pentru că oferă profituri mult mai ridicate, şi că cererea în Rusia, o ţară cu o creştere economică de 4% în 2012, este mai stabilă decât în zona euro, unde creşterea a fost de numai 0,4% în a doua jumătate a anului trecut.

Poziţia geografică a Lituaniei constituie un avantaj serios în relaţiile economice cu ruşii, convinşi că drumul cel mai scurt din Asia Centrală către Europa trece prin acestă ţară. Investiţii ruseşti au fost făcute în transportul feroviar lituanian şi la Klaipeda, portul fără gheaţă tot anul, în martie 2012 a fost inaugurată calea ferată Klaipeda-Kazahstan-China. De asemenea, capitalurile ruseşti sunt active în reţeaua de electricitate a Lituaniei, în continuare integrată în sistemul energetic al fostei URSS şi sunt prezente, împreună cu cooperarea de producţie, în industriile chimică, prelucrătoare, a materialelor de construcţii, şi în imobiliare. Cooperarea în sectorul petrolifer a fost şi ea intensă. După ce, în 1999 firma americană Williams International a semnat un acord cu Vilniusul pentru modernizarea unor capacităţi de rafinare locale, iar apoi a renunţat şi s-a retras, în 2002, au poposit în Letonia firmele ruseşti Yukos şi LukOil. Au apărut asperităţi (conflictul conductei „Drujba”, în 2007), lucrurile s-au rezolvat, iar astăzi piaţa prelucrării petrolului şi livrărilor de gaze este dominată de firmele ruseşti Transneft, LukOil şi Gazprom.

Importante a fost şi rămân afacerile în zona exclavei ruseşti Kaliningrad, o piaţă majoră (de multe ori „neagră”) pentru toate produsele lituaniene, pentru investiţii, proiecte comune în transporturi, tranzit de mărfuri, capacităţi de depozitare etc. De asemenea, Moscova a anunţat un superproiect energetic în anii imediat următori, construirea unei centrale nucleare în regiunea Kaliningrad, cu producţia de energie electrică destinată pieţei lituaniene.

În prezent, Lituania are ataşaţi economici la Moscova, St. Petersburg şi Minsk, comunitatea oamenilor de afaceri cer guvernului să mai deschidă încă o secţie economică în Rusia, pentru Urali şi regiunile siberiene. Oricum, schimburile de oameni de afaceri sunt frecvente, sub egida Consiliului de afaceri pentru comerţ şi cooperare economică ruso-lituanian. „Clubul oamenilor de afaceri lituanieni”, o reţea de centre de contacte economice şi de socializare, au fost deschise în capitala Rusiei, la St. Petersburg şi în capitala Belarus. Oamenii de afaceri din Lituania, grupaţi în „Confederaţia lituaniană a oamenilor de afaceri” au recunoscut public, de mai mulţi ani, dependenţa de Rusia şi Belarus şi au încercat să influenţeze politica oficială faţă de aceste ţări. Un episod semnificativ s-a produs în primăvara lui 2005, în preajma aniversării Zilei Victoriei la Moscova, 60 de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial în Europa, unde au fost invitaţi toţi şefii de stat ai fostei coaliţii antinaziste şi ai fostelor republici sovietice. Cu acel prilej, într-un interviu la televiziunea naţională lituaniană, Bush jr. l-a felicitat pe fostul preşedinte Valdas Adamkus, pentru faptul că a hotărât să nu se ducă la festivităţile de la Moscova şi tot atunci liderul „Confederaţiei oamenilor de afaceri lituanieni” l-a sfătuit pe Adamkus să meargă la Moscova, întrucât acest gest ar fi adus mari beneficii economice ţării. Apoi, Admakus nu a călătorit la Moscova, relaţiile economice bilaterale au mers mai anevoios încă patru ani, iar popularitatea lui Bush în Lituania s-a prăbuşit rapid, la fel ca peste tot, în America şi Europa.

Politica externă a Lituaniei a devenit mult mai pragmatică după instalarea preşedintei Dalia Grybauskaite, în iulie 2009, iar noul prim-ministru, Algirdas Butkevicius, a anunţat imediat că va urmări o politică de revigorare a relaţiilor cu Rusia şi Belarus şi, în primul rând, o negociere serioasă în jos a preţului la gazele naturale importate de la ruşi. Sub administraţia lor şi cu un Vladimir Putin deschis şi cooperant în partea cealaltă, din 2010 raporturile ruso-lituaniene la nivel înalt au fost reluate, establishmentul economic bilateral a progresat puternic. Astăzi, majoritatea lituanienilor consideră normalizarea relaţiilor cu cei doi vecini din est ca principala prioritate a demersului politic, potrivit unor sondaje naţionale de opinie publică din noiembrie 2011, 62% din cei chestionaţi au fost pentru o dependenţă de Rusia în schimbul gazelor naturale şi a electricităţii obţinute la preţuri mai mici, iar 42% au crezut că Lituania nu trebuie să se amestece în problemele mersului democraţiei şi ale drepturilor omului în Rusia, pentru a nu aduce prejudicii relaţiilor bilaterale. În ultimii doi ani, raporturile ruso-lituaniene au devenit un model de conectare şi stabilitate prin depolitizarea economicului, într-o zonă de dispute şi interpretări diferite ale istoriei, asimetrii ale puterii şi culturi politice diferite.

La fel au stat lucrurile şi în cazul Minskului, Lituania a pus la punct strategii de cooperare pragmatică cu Belarusul. În 2009, Confederaţia amintită, a oamenilor de afaceri lituanieni, l-a invitat pe preşedintele Al. Lukaşenko la Vilnius, au fost elaborate mai multe proiecte de cooperare, în transporturi terestre, inclusiv trenul de mare viteză Minsk-Vilnius, transporturi maritime, petrochimie, utilaje agricole, energie etc. În prezent cele două părţi au în atenţie coridorul de transporturi rutiere Marea Baltică-Marea Neagră, pe ruta Vilnius-Minsk-Kiev-Odessa, un proiect important de cooperare regională în cadrul Iniţiativei privind Parteneriatul Estic al Uniunii Europene (Coridorul European 9), de asemenea un alt proiect comun al UE cu parteneri răsăriteni, anume coridorul de transport Est-Vest II, implicând Danemarca, Suedia, Germania, Lituania, Belarus, Rusia şi ţări ale Asiei Centrale şi Orientului Îndepărtat. Lituania oferă Belarusului expertiză în industria alimentară, investiţii în cea prelucrătoare a lemnului, în 2010 în Belarus erau înregistrate 410 companii locale cu capital exclusiv lituanian. De remarcat faptul că, în aprilie 2012, Lituania a adoptat „selectiv” sancţiunile economice ale UE împotriva regimului Lukaşenko, în funcţie de interesele ei economice. La Vilnius, dar şi la Bruxelles, partea lituaniană discută deschis despre contradicţia dintre interesele comerciale ale firmelor lituaniene, care se sprijină masiv pe pieţele rusă şi belarusă, şi deciziile politice la nivel UE.

În ce priveşte schimburile comerciale ale Lituaniei cu SUA după 1990, acestea s-au menţinut la un nivel modest, cu importuri şi exporturi variind între 2% şi 5% de-a lungul anilor. Mult mai importante au fost, însă, relaţiile politice ale Vilniusului cu Washingtonul de după anul 2002, când ţările baltice şi ceilalţi est-europeni au fost atraşi în demersul administraţiei Bush jr. în Orientul Mijlociu (Irak), Europa de Est, Marea Neagră şi ţări ale fostei Uniuni Sovietice.

După lansarea „doctrinei Bush” a războiului preventiv, la 17 septembrie 2002, când a anticipat că partenerii tradiţionali din NATO, adică vest-europenii, se vor opune invadării Irakului, iar Consiliul de Securitate al ONU va spune nu, Bush a început să caute alţi aliaţi. La summitul NATO de la Praga, la 22 noiembrie 2002, komisarul neoconservator Bruce Jackson – parcă urmaşul de peste jumătate de secol al altui komisar, „al poporului”, Molotov, trimisul lui Stalin în anii ’45-’48 să pună Europa de Est şi pe est-europeni sub stăpânire sovietică – a perfectat operaţiunea „Big Bang”, adică primirea în bloc în organizaţie a ultimelor şase ţări est-europene – Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, România şi Bulgaria, şi a Sloveniei, obţinând, în schimb, consensul lor faţă de viitorul război din Irak, refuzat de aproape toată Europa comunitară. Era vremea când fosta administraţie Bush jr. căuta cu înfrigurare să capete cât de cât o legitimitate internaţională pentru intervenţia sa in Orientul Mijlociu. La 5 februarie 2003, acelaşi komisar a redactat personal textul declaraţiei „grupului de la Vilnius”, de sprijinire a planurilor americane în Irak, semnată de cele 10 state est-europene noi membre ale NATO (V-10). La vremea respectivă, vest-europenii au protestat faţă de încercarea Statelor Unite de a crea disensiuni între europeni, Vest şi Est, au spus că, născut în aprilie 1949, la Washington, NATO a decedat la 5 februarie 2003 în capitala Lituaniei. Preşedintele Chirac al Franţei a criticat violent guvernele semnatare, afirmând că acestea „au ratat şansa istorică să tacă din gură”, iar la Bruxelles s-a spus, fără ocolişuri, că est-europenii „trebuie să vină înapoi, cu picioarele pe pământ” („Guardian”, din 5 septembrie 2003). Apoi, în scurtă vreme, majoritatea est-europenilor au admis greşeala comisă, mulţi dintre cei 10 semnatari de la Vilnius şi-au retras prin 2005 soldaţii din Irak, sau au anunţat retragerea completă în 2006 şi 2007, a unor unităţi oricum simbolice (35 de estonieni). Toţi, cu o singură excepţie, România lui Băsescu, care a mărit în 2007 numărul lor de la 287, la 950 de militari, aproape la fel cât au avut toţi est-europenii la un loc (1.028) şi a rămas singura ţară care nu a suflat o vorbă, oficial, în acei ani, de aducerea soldaţilor acasă. La timpul respectiv, experţi din spaţiul euroatlantic au relevat demersul politic conflictual, fără finalitate, al Americii în Europa de Est, după 1991-1993, astfel: „În ultimele decenii, Statele Unite au investit o cantitate considerabilă de energie şi de resurse pentru a promova o Europă întregită şi liberă, care să poată acţiona ca un partener puternic, unit şi să ajute SUA să facă faţă provocărilor venite de dincolo de frontierele Europei. Dacă Europa de Est se va întoarce la vechile modele de naţionalism şi parohialism, iar procesul de integrare va eşua, o mare parte din aceste investiţii se va risipi. Este dezarmant faptul că grupul de la Vilnius, creat în 2000 pentru a promova solidaritatea şi cooperarea între viitorii membri ai NATO, a rămas, totuşi, un grup divers, cu tradiţii istorice şi culturale diferite şi cu niveluri diferite de dezvoltare economică...aflat sub presiunea noii ofensive economice a Rusiei în ţările baltice, Polonia şi Ucraina, precum şi a intensificării cooperării germano-ruse” (Larrabee, F. Stephen, Danger and Opportunity in Eastern Europe, în „Foreign Affairs”, Nov.-Dec. 2006, New York, pp.117-131, autorul este expert în securitatea europeană la RAND Corporation, SUA). De asemenea, scria Timothy Garton Ash, directorul Centrului de Studii Europene de la Universitatea Oxford, din Anglia: „În Europa estică a existat, de la început, o opoziţie faţă de războiul din Irak şi, chiar dacă au fost unele derapaje de tipul grupului de la Vilnius, pe măsură ce aceste ţări se vor integra mai adânc în Uniunea Europeană, popoarele lor se vor identifica tot mai mult cu Europa, şi nu cu America” (autor citat, Free World: America, Europe, and the Surprising Future of the West, Vintage Books, New York, 2005, p. 77). Dar, administraţia Bush jr. este istorie, o istorie de care aproape nimeni nu vrea să-şi aducă aminte, în SUA şi Europa. Astăzi, după instalarea administraţiei Obama, popularitatea Americii a revenit în Lituania şi în alte părţi din Europa de Est, 73% dintre lituanieni au avut în 2011 o opinie pozitivă despre Statele Unite (Pew Research Center, de la Washington), iar anul trecut leadershipul global american a fost agreat de 48% din lituanieni şi respins de numai 20%. Spunea prim-ministrul Butkevicius la 7 ianuarie 2013, la Vilnius: „Dorinţa Lituaniei de a îmbunătăţi relaţiile cu Rusia şi Belarus vecine nu înseamnă că intenţionează să se îndepărteze de Vest şi de Statele Unite”. O declaraţie curajoasă şi înţeleaptă, pe deplin în spiritul resetării actuale, curajoase şi înţelepte, a raporturilor dintre Washington şi Moscova.

Partea I a eseului, semnat de Radu Toma, o puteţi citi aici: Dezvoltarea economică regională şi oaia rătăcită, România

Radu Toma

© 2005—2013 "Vocea Rusiei"

Toate drepturile sunt rezervate. Preluarea în întregime sau parţială a oricărui material se face obligatoriu indicând sursa şi link-ul site-ului „Vocea Rusiei”. Adresa electronică a redacţiei este post_ro@ruvr.ru. Opiniile şi evaluările cuprinse în articolele publicate pe site-ul Vocii Rusiei nu corespund în mod obligatoriu cu poziţia postului nostru de radio.

 
Mai mult: