CNSC - Forta a 3-a in Romania

CNSC

Forţa a 3-a

în

România

I

Forţa a 3-a – CNSC din România

la

alegerile europarlamentare

 mai 2014

         Recenta încercare eşuată a Uniunii Europene, de instalare a unui parteneriat estic în apropierea imediată a Federaţiei Ruse, a generat cea mai puternică destabilizare a establishment-ului geo-politic regional de după căderea comunismului. Cu un potenţial la fel de exploziv, de conflicte economice, etnice şi religioase, „butoiul cu pulbere” din Balcani s-a rostogolit către Est, după exact 15 ani de la războiul din Iugoslavia. Criza profundă, generalizată, din Ucraina – politică, economică, socială şi interetnică – este abia la început de drum, experţii estimează că va dura cel puţin 10 ani, cea din Republica Moldova continuă din 1990-91, deocamdată în forme neviolente, ambele pot avea consecinţe imprevizibile, nemaiîntâlnite, mergând până la modificarea frontierelor României de după Al Doilea Război Mondial – peste 1.300 km de graniţe estice, cu Ucraina şi Rep. Moldova, cele mai lungi dintre toate statele UE – şi la reconfigurări demografice majore. Acest „seism” violent, structural, cu victime omeneşti şi pagube materiale, provocat la propriul ei limes răsăritean de către o Uniune Europeană în derivă, fără experienţă, planificări, strategii şi soluţii de avarie în politicile externe şi înghiontită de la spate de partenerul transatlantic; confruntarea inevitabilă cu consecinţele erorii de la Vilnius şi, nu în ultimul rând, absenţa tonelor de bani de care au acum disperată nevoie noua guvernare şi „democraţia maidaneză” cu componente neonaziste şi antisemite de la Kiev, în faliment total, toate de mai sus laolaltă încep să aibă un impact negativ asupra agendei comunitare pe 2014, inclusiv alegerile apropiate pentru Parlamentul Europei. Impactul negativ menţionat este vizibil îndeosebi în cazul României, la mai puţin de trei luni rămase până la votul de la 25 mai, ţintele şi spiritul euroscrutinului, avute în vedere de centrala pan-europeană, sunt ignorate de politicieni şi publicul român, iar obiectivele şi interesele candidaţilor şi ale partidelor româneşti rămân strict locale. „Deficitul” decizional şi comunicaţional pe verticala Uniunii este manifest, dialogul preelectoral Bruxelles-Bucureşti este unul de surzi.

*

*         *

         Lansată, din nefericire, în atare condiţii nefavorabile, dezintegratoare, reforma alegerilor europene pe care Bruxellesul şi-a propus-o pentru 2014, urmăreşte europenizarea alegerilor şi introducerea listelor transnaţionale prin: centrarea campaniei electorale pe subiecte europene; un program electoral comun pentru partidele naţionale aparţinând aceluiaşi partid politic european; o campanie naţională integrată partid european-partide naţionale membre, în vederea obţinerii de fonduri; liste transnaţionale cu un candidat comun pentru preşedinţia Comisiei Europene propus tuturor partidelor naţionale membre ale unui partid european şi alegerea lui printr-o campanie pan-europeană paralelă cu campania pentru alegerea candidaţilor naţionali; sigla partidului european din care face parte în dreptul fiecărui candidat de pe buletinele naţionale etc. Dar, toatea acestea par de pe acum, la mai bine de două luni până la urne, să rămână o provocare sortită eşecului. Aşa după cum la toate electoralele euro de la 1979 încoace, alegerea directă a Parlamentului European nu a reuşit să şteargă percepţia deficitului de legitimitate a deputaţilor europeni – iar acest lucru este dovedit de scăderea constantă a prezenţei la vot a populaţiei europene – la fel reforma şi măsurile menţionate nu vor îndrepta decisiv lucrurile. Vom consemna, mai degrabă, încă o amânare a unui deznodământ scrutat cu pesimism de mulţi responsabili şi politicieni vest-europeni de marcă, însuşi preşdintele Consiliului European, Van Rompuy, afirma în octombrie trecut, că europarlamentarele 2014 vor fi “extrem de dificile” din pricina unor mutaţii majore în starea opiniei publice europene, iar actualul preşedinte al Franţei, François Hollande declara că viitorul Parlament European ar putea “să fie alcătuit în mare parte din antieuropeni”.

         Pericolul cel mai mare, definit ca o mişcare de protest împotriva Unuinii Europene şi de opoziţie faţă de integrarea europeană, rămâne însă euroscepticismul, acesta a câştigat în ultimii doi ani zeci de milioane de simpatizanţi, pe tot continentul, pe măsură ce Bruxellesul a luat tot felul de măsuri de austeritate, în încercarea de a salva moneda şi zona euro. Pe teme radicalizate (imigraţie ilegală, fraudarea statului de asistenţă socială etc.) votanţi din majoritatea statelor membre migrează către extremele spectrului politic; „bomba cu fragmentare”, antiimigraţionistă, elveţiană, a explodat şi s-a împrăştiat în toate direcţiile, iar în jurul Elveţiei, în toate direcţiile, este UE; recent Frontul Naţional din Franţa (FN) s-a plasat pe primul loc în intenţiile de vot la alegerile europene, cu 24%. În multe alte locuri se cere tot mai insistent reducerea puterii de decizie de la Bruxelles, sau chiar desfiinţarea instituţiei europene. În orice caz, sondajele de opinie realizate în ultima vreme, inclusiv Gallup, arată o diferenţă mai mare decât în anii trecuţi, între intenţia de vot în cadrul alegerilor europene şi cea de la alegerile locale. Golite de miză pentru electorat, primele sunt lipsite de atenţia mass-media, distanţa dintre cetăţeni şi deputaţii lor europeni este tot mai mare, cu atât mai mult cu cât, deocamdată, alegerile pentru Parlamentul European nu determină formarea executivului UE, componenţa acestuia nu este legată de majoritatea din PE, cum este cazul alegerilor naţionale. Alegătorului român şi nu numai, de multe ori un om simplu, fără prea mare cultură politică şi fără dorinţa de a pricepe şi a-şi încărca mintea cu diferenţele de funcţionare dintre instituţiile politico-administrative locale şi cele europene, i se cere prea mult. Reformarea politică şi economică explicită, profundă şi grabnică a UE este primul imperativ al Bruxelles-ului, dacă acesta doreşte să aibă un partener şi un susţinător în fiecare european, şi dacă urmăreşte salvarea Uniunii. Căci altfel, s-au putea întâmpla astfel, după cum spunea la 21 noiembrie 2013 – referindu-se la taxe, impozite, austeritate, poveri şi imunităţi fiscale, europeni privilegiaţi şi europeni de rând – la Strasbourg, în plenul Parlamentului European, europarlamentarul independent britanic Godfrey Bloom: „...Întreaga Comisie (Europeană) şi birocraţii din Comisie nu plătesc taxe şi impozite. Voi (europarlamentarii) nu plătiţi taxe şi impozite ca şi restul cetăţenilor. Voi aveţi tot felul de avantaje şi legi speciale. Voi sunteţi cei mai mari evazionişti fiscali din Europa, şi totuşi staţi aici şi daţi lecţii altora! Ei bine, oamenii din Uniunea Europeană încep să înţeleagă. Vă veţi trezi că euroscepticii vor deveni din ce în ce mai numeroşi. Şi să vă mai spun ceva: când popoarele îşi vor da seama de ceea ce sunteţi, nu vor avea nevoie de mult timp să ia cu asalt acest Parlament şi să vă spânzure. Şi vor avea dreptate!”...

*

*          *

         Nimic din toate acestea nu au ecou în România, în cadrul dialogului de surzi Bruxelles-Bucureşti cu ocazia alegerilor europarlamentare mai 2014. Cu excepţia unei declaraţii ocazionale a unui candidat USD, referitoare la promovarea politicilor social-democrate în Europa de către viitorii europarlamentari ai alianţei PSD-UNPR-PC, în rest domneşte o tăcere desăvârşită în ce priveşte vreo intenţie locală de aprobare/susţinere/promovare a europenizării alegerilor, a reformelor anunţate de Bruxelles. În obsedantă continuare, „capul de afiş” este acoperit de eternele intrigi şi calcule politice, de coaliţii vechi şi noi, recalculări de procente, scoruri; scrutinul euro nu este decât o simplă unitate de măsură pentru recalibrarea politicilor locale, iar succesul, sau eşecul din mai este estimat ca un argument  pro, sau contra privind persoane şi strategii la prezidenţialele din noiembrie şi chiar pentru mizele politice din 2016. S-au publicat liste de criterii pentru un fotoliu de europarlamentar, o înşiruire de formulări sforăitoare (integritate neştirbită, fluenţă şi experienţă în două-trei limbi de circulaţie, măiestria de a crea consens, foste activităţi politice internaţionale etc.), care au stârnit, probabil, râsul general. Într-o Românie a chilipirului şi învârtelilor din bugetul Statului, ele au trecut, cu siguranţă, neobservate pe lângă veştile cu adevărat „bune”, cum că, printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, primarii au primit mână liberă să cumpere mobilier pentru alegeri cu bani de la buget; consumul de carburanţi şi serviciile de telefonie pentru autorităţile locale au fost suplimentate cu 50% în perioada martie-mai 2014, iar Autoritatea Electorală a primit un milion de euro, pentru a achiziţiona un soft nou (deşi cel „vechi”, din 2012, bine mersi funcţionează) întrucât numărul de mandate în PE pentru Romania a scăzut de la 33, la 32 şi, pe cale de consecinţă, acestea trebuie renumărate cu exactitate (?!?) Alte ştiri de profil ne spun că, pe piaţa “neagră” a partidelor, un loc eligibil de europarlamentar costă 500.000 euro; dreapta este la pământ, spartă în şase formaţiuni care se vor bate pe acealaşi culoar pentru PE, toţi candidaţii ei au probleme de popularitate şi acceptare, fiica preşedintelui se gândeşte să candideze şi să câştige din nou, mai ales acum, după ce s-a clasat prima pe lista parlamentarilor români europuturoşi (no reports, no projects, no questions, no signed statements or resolutions, no nothing whatsoever în cei cinci ani petrecuţi la Bruxelles, OK?), un PDL fantomatic reprezentat de şi mai fantomaticul Theodor Stolojan s-ar alia printr-un fel de absorbţie cu un PNL fără Antonescu; se aşteaptă o prezenţă la vot şi mai redusă decât cea din 2009, de 27%, în sfârşit, 90% dintre români nu ştiu că vor avea loc alegeri europene, iar 27% nu cunosc niciun europarlamentar român. Toate acestea se întâmplă într-o Românie aparent uitată de proprii săi oameni obişnuiţi, sau lideri, dar nu şi de Bruxelles, unde s-a anunţat recent că această ţară se află pe ultimul loc în UE la standardul de viaţă, şi că riscul de sărăcie a ajuns la 41 %, aproape dublu faţă de media europeană.

*

*          *

         Luând cunoştinţă de condiţiile interne şi internaţionale existente acum, în preajma alegerilor pentru Parlamentul Europei, analizându-le şi preocupat fiind de afirmarea şi asigurarea intereselor tuturor românilor în viitorul for legislativ al Europei unite, Consiliul Naţional al Societăţii Civile a luat hotărârea istorică de  sprijini un număr de candidaţi independenţi la scrutinul euro din mai anul acesta, cei care susţin şi aderă fără rezerve la obiectivele naţionale şi europene ale CNSC, precum şi la reforma alegerilor pentru PE, inţiată de Bruxelles: restaurarea democraţiei parlamentare în România, debăsificarea structurilor de putere ale Statului, reabilitarea dialogului social şi dreptul Societăţii Civile de a monitoriza şi aviza deciziile şi măsurile cu caracter general, care privesc populaţia; implementarea tuturor propunerilor Societăţii Civile organizate în CNSC în ce priveşte munca, Parteneriatul Social, economia şi avuţia ţării, mediul învăţământul şi cultura, sănătatea şi asistenţa socială, administraţia publică, pensiile civile şi militare, transporturile, energia etc.; de asemenea europenizarea şi transnaţionalizarea mecanismului electoral pan-european.

         Forţa a 3-a – CNSC porneşte de la premisa corectă, că toţi candidaţii europarlamentari români din trecut şi prezent reprezintă numai interese şi puncte de vedere ale partidelor politice aflate în spatele lor, că niciunul dintre ei nu a fost şi nu este susţinut nemijlocit de către societatea civilă românească, că nu are experienţa acesteia şi nu va promova în PE dezideratele ei legitime, că nu va beneficia nici la scrutinul următor, în mai, de suportul vreunei organizaţii civice. În consecinţă, luând act de incapacitatea liderilor politici de a produce cu adevărat „dreptatea până la capăt”, constatând că alegerile europarlamentare au devenit pretutindeni, de la stânga, la dreapta lumii politicianiste, o afacere de familie, conştientizând necesitatea de a recupera dreptul la exprimarea voinţei cetăţenilor, societăţile civice din România organizate în Forţa a 3-a – CNSC vor desemna şi susţine proprii candidaţi la alegerile pentrru PE, personalităţi independente, sau înscrise pe lista unui partid nou, care nu a participat în ultimii 24 de ani la guvernarea ţării. Aceasta este calea prin care Societatea Civilă din România înţelege acum, la prima sa participare la alegerile pentru Parlamentul Europei, să contribuie cu cele 4,5 milioane de voturi ale membrilor săi la reformarea Electoralei europarlamentare şi la transpunerea în viaţă a prevederilor Tratatului de la Lisabona modificând modalitatea de alegere a Preşedintelui Comisiei Europene.

         Parafrazând-o pe Louise Weiss, decana de vârstă a primului Parlament European ales direct, în 1979, spunem  şi noi că, prin prezenţa sa la alegerile  europarlamentare 2014, Consiliul Naţional al Societăţii Civile, Forţa a 3-a a României,  şi-a asumat, faţă de toţi românii, sarcina post-decembristă cea mai importantă, uitată de toţi politicienii, toate partidele şi toate administraţiile: „să producă europeni” aici, în această ţară.

II

Forţa a 3-a:

o realitate istorică

şi

globalistă

         Simbol etern al reînnoirii, primăvara, primăvara lui 2014 constituie momentul istoric al apariţiei pentru prima oară în România, a unei forţe publice noi, o forţă a societăţilor civice grupate în Forţa a 3-a – Consiliul Naţional al Societăţii Civile, o organizaţie independentă, fără nici o afiliaţie cu vreunul din partidele de la conducerea ţării, sau din opoziţie.

         Apărută mai demult în alte părţi, ca o alternativă a vocii şi acţiunii publice, de multe ori a străzii, la guvernări rezultate din confruntări electorale pe liste de partide, forţa societăţii civice, Forţa a 3-a, este prezentă şi activă, de decenii, în multe ţări ale lumii. A fost şi a rămas, în numeroase cazuri, produsul unor iniţiative sau scindări în sânul unor grupări politice, alteori şi-a păstrat „puritatea” civică, a aparţinut oamenilor obişnuiţi, străzii, societăţii, şi nu politicienilor. În continuare, aducem în atenţie prezenţa şi evoluţia trecută sau actuală a Forţei a 3-a în lume, precum şi opiniile unor personalităţi, experţi, activişti, politicieni, instituţii specializate, publicişti celebri şi organizatori de marcă ai societăţii civile globaliste.

         În Anglia, Forţa a 3-a este una politică şi există, în fapt, din 1988, atunci când Partidul Liberal  s-a unificat cu  Partidul Social Democratic şi au format Partidul Liberal Democrat (PLD). La alegerile generale din 2010, PLD a câştigat 57 de locuri în Parlament şi, pentru prima oară, a intrat în coaliţia de guvernare, cu Partidul Conservator. În programul lor, liberal democraţii au cerut reforme adânci, constituţionale şi politice, inclusiv modificarea sistemului de vot la alegerile generale, abolirea Camerei Lorzilor şi înlocuirea ei cu un Senat ales, de 300 de membri, un mandat de cinci ani pentru Parlament etc.

         În ultimele decenii, o contribuţie importantă la creşterea forţei PLD au avut-o membrii de rând ai partidului, dar ascensiunea grupării a avut şi alte cauze, cum au fost prestaţia politică slabă a conservatorilor şi laburiştilor, „migrarea” către PLD a unei părţi dezamăgite a electoratelor conservatorilor şi al laburiştilor etc. Totuşi, experţii sunt de părere că „jucătorii” de bază, cei care au împins PLD la performanţele actuale, sunt membrii simpli ai partidului, cei care şi-au sacrificat viaţa personală, familiile şi micile afaceri, pentru a milita şi a face o campanie extraordinară pentru partid în rândurile populaţiei, în zilele campaniei electorale generale.

         În orice caz, PLD este interesant pentru populaţia britanică, deoarece vine cu un program solid de justiţie socială, cu propuneri de reducere a impozitelor mult mai atractive decât ale rivalilor lor politici, sunt mai pro-europeni ca aceştia, mai radicali în ce priveşte protecţia mediului, mai angajaţi politic faţă de apărarea şi promovarea libertăţilor civile.

         În ce priveşte trecutul istoric al Forţei a 3-a din Anglia, este interesant de spus că, după marea lor victorie electorală de la 26 iulie 1945 – surpriză de mari proporţii, învinsul a fost  Winston Churchill, celebrul lider al Angliei în Al Doilea Război Mondial – laburiştii au lansat o iniţiativă de politică externă, potrivit căreia „rolul istoric” al Marii Britanii era să devină „Forţa a 3-a” în politica mondială, adică un element de echilibru între cele două superputeri, SUA şi URSS. A apărut o mişcare a Forţei a 3-a, un grup politic denumit „Stai pe Stânga”, întemeiat de aripa de stânga a laburiştilor, grup care s-a pronunţat pentru coagularea unui bloc coerent al ţărilor vest-europene, independent de cele două superputeri, şi care a cerut o libertate de mişcare sporită faţă de aliatul SUA  şi de sistemul capitalist american, considerat un pericol pentru socialismul britanic postbelic. Grupul a devenit foarte popular şi a propus o soluţie politică „la mijlocul drumului” între capitalismul american şi comunismul sovietic, a atras numeroşi social- democraţi. Apoi, după căderea comunismului şi până astăzi, în urma sa a rămas o idee şi o realitate: conflictul şi disputa doctrinară din interiorul sistemului capitalist, dintre neoliberalismul american şi democraţia socială europeană, adică disputa actuală de fond dintre America şi Europa strânsă în UE. Este ciudat faptul că lecţia peste timp a Forţei a 3-a britanice de imediat de după război, anume că drumul corect al ţărilor Europei este democraţia socială, un drum ferit de excesele capitalismului de tip american, dar şi de constrângerile unui regim totalitar, a fost confirmată de istoria modernă europeană. Experienţa ultimilor 70 de ani ai Europei, Vest şi, în egală măsură, Est, i-a dat dreptate.

         Forţa a 3-a ca partid sau alianţă de grupări politice, a fost o obsesie în Franţa după Al Doilea Război Mondial, şi până astăzi. La Troisième Force (LTF) a fost o coaliţie care a condus Franţa între 1947-1951 şi s-a opus stângii (comuniştii) şi dreptei (mişcarea gaullistă). Apoi, ideea revigorării Forţei a 3-a ca forţă politică între centrul-stânga şi centrul-dreapta a revenit, periodic, în ultimii 60 de ani, prin socialistul Gaston Defferre şi radicalul Jean Jacques Servan-Schreiber în anii ’60 şi, în continuare, în anii ’70 şi ’80 prin preşedinţii Valéry Giscard d’Estaing şi François Mitterand. Recent, a încercat să realizeze coagularea la centru a unei Forţe a 3-a politice franceze François Bayrou şi a sa Mişcare Democratică (MoDem), un partid de centru înfiinţat în 2007.

         Dar, după electorala prezidenţială din primăvara lui 2012, experţii consideră că o Forţă a 3-a nouă şi relativ stabilă a apărut în Franţa, anume Frontul Naţional de extremă dreapta, a lui Marine Le Pen. Succesul ei electoral – locul 3 în turul 1 al prezidenţialelor, cu 17,9%, după Hollande şi Sarkozy – precum şi poziţia solidă ce şi-a adjudecat-o în peisajul politic francez, se datorează unui electorat deziluzionat de politica şi politicienii tradiţionali, „prea bine şi prea de multă vreme înfipţi” pe scena politică franceză. În clipa de faţă, cu 24%, Frontul Naţional este pe locul I în preferinţele electoratului francez la alegerile europarlamentare din mai.

         Forţa a 3-a din Italia, cu numele de „Mişcarea 5 Stele” (M5S), este un partid politic lansat de Beppe Grillo, un comedian italian şi un blogger cunoscut, şi Gianroberto Casaleggio, la 4 oct. 2009. Este o formaţiune politică creată ca o alternativă naţională la toată clasa politică italiană, dreapta, stânga şi centru, cu un program populist, ecologist, anti-UE, eurosceptic şi care susţine reformarea radicală a clasei politice în Italia. M5S promovează democraţia simplă, directă (referendumuri, iniţiative populare şi sondaje de opinie naţionale), accesul liber la internet şi condamnă corupţia.

         La prima sa apariţie la urne, la alegerile regionale din 2010, M5S a obţinut rezultate foarte bune în cinci regiuni, la fel, la alegerile locale din 2012 a avut performanţe bune  în Nord, şi-a instalat primarii la Parma şi în alte patru oraşe. După alegeri, partidul s-a menţinut constant în sondajele de opinie la aprox. 20%. A avut un succes important în Sicilia.

         Partidul  a crescut foarte mult pe internet, ca un blog anti-sistem al lui Beppe Grillo. Strategul, atât din spatele blogului – cel mai popular loc de întâlnire din e-lumea italiană – cât şi al partidului, este un executiv superprofesionist de marketing şi comunicare, menţionat anterior, Gianroberto Casaleggio. Web site-ul www.meetup.com este „sediul central” al acestui partid cu „uşile deschise” 24 h/zi 7 zile/săptămână, pentru toţi membrii săi. Un lucru este, de asemenea, cert, anume că succesul M5S, a F3 italiene, a fost legat nemijlocit de evoluţia crizei din zona euro şi de impactul ei asupra Italiei.

         În Austria, după Al Doilea Război Mondial şi, mai ales, după proclamarea statutului de neutralitate perpetuă a ţării (1955), câteva iniţiative au urmărit crearea şi menţinerea unei forţe politice independente, Forţa a 3-a austriacă. Anton Reinthaler, un politician de dinainte de război, membru al Partidului Nazist Austriac şi ministru al Agriculturii în 1938-39, a devenit în 1956 preşedinte al Partidului Independenţei (FPÖ), pentru următorii trei ani, cu puţin înainte de moartea sa, în 1959. A promovat energic transformarea acestui partid de dreapta în Forţa a 3-a politică a Austriei, FPÖ a obţinut voturi în special de la tineret şi muncitori. Partidul a luat permanent poziţie contra emigranţilor, a islamicilor şi a Uniunii Europene şi a crescut enorm după ce fostul Jörg Haider, xenofob şi antisemit, a preluat conducerea lui, în 1986 şi a obţinut 27% din voturi la alegerile din 1999. Ca rezultat al intrării FPÖ la guvernare, UE a impus Austriei sancţiuni (simbolice), revocate după şase luni, la fel SUA şi Israelul au redus contactele lor cu Viena. FPÖ a rămas la guvernare după alegerile din 2002, până în 2006. Partidul a performat bine, a obţinut în septembrie 2008, la alegerile pentru Consiliul Naţional al Austriei (Parlamentul), 17,54% din voturi şi 34 de locuri, pe locul trei după PSD şi Partidul Popular Austriac. Haider a murit după o lună, în oct. 2008, într-un accident auto.

         Tot la alegerile din sep. 2008 un succes important a obţinut o altă Forţă a 3-a austriacă, Alternativa Verzilor, cu 10,4% din voturi şi 20 de locuri în Parlament. Este o grupare politică de stânga, cu un program concentrat asupra problemelor mediului înconjurător şi ale justiţiei sociale. „Verzii” sunt puternici în zonele urbane, inclusiv la Viena (22% din voturi). Partidul a atras şi continuă să atragă intelectuali liberali de stânga şi grupul tânar de populaţie, de 18-30 ani. Experţii insistă că Alternativa Verzilor este o grupare de stânga, întrucât este percepută ca fiind anticapitalistă, pentru că foloseşte o retorică anticorporaţii şi este, în general, împotriva unui aşa zis mediu de afaceri „prietenos”. Se pronunţă pentru politici mai degrabă regionale, decât naţionale, şi pentru democraţia directă.

         În anul 2012, la alegerile pentru landuri din Germania (regionale), s-a consemnat o modificare semnificativă a sistemului de operare „clasic”, să spunem aşa, al partidelor politice, determinată de noile preferinţe ale alegătorilor.  Declinul celor două partidelor „istorice”, creştin-democrat şi creştin-social (CDU şi CSU), şi al social-democraţilor (SDP) a continuat, în paralel cu creşterea rapidă a Verzilor (Bündnis 90/Die Grünen), ca noua Forţă a 3-a din politica germană. Experţii explică această dinamică nouă prin dezamăgirea provocată alegătorilor de politicile „uzate” ale mai vechilor partide, dar şi din alte pricini, în primul rând a apariţiei unor noi opţiuni structurale în preferinţele electoratului, satisfăcute de programul politic modern, „la zi”, al Verzilor: măsuri concrete, energice, pentru protecţia mediului, o politică internaţională pacifistă, activă, anti-NATO, o opoziţie faţă de intervenţiile militare în Kosovo, Irak, Afganistan etc., eliminarea energiei nucleare etc.

         Verzii îşi trag originile  din iniţiativele societăţii civile şi mişcările sociale noi din vremea protestelor din anul 1968, dat şi din concepte conservatoare. În prezent cei „4 stâlpi” ai fundaţiei ideologice  a partidului Verzilor sunt: 1. justiţie socială; 2. viziune şi înţelepciune ideologică; 3. democraţie de jos în sus, şi 4. fără violenţă.

         Verzii au participat la guvernare în perioada 1998-2002 (6,7% din voturi, 47 de locuri în Bundestag, verdele Joschka Fischer  vicecancelar şi, apoi, ministru de Externe, plus alţi doi miniştri verzi); 2002-2005 (87,6% voturi, 55 de locuri, 3 miniştri) şi, din 2005, după instalarea lui Merkel, au intrat în opoziţie. Verzii sunt mai populari în zonele urbane, la Bonn, Berlin, Stuttgart, Hamburg, Frankfurt, München etc. şi au primit cele mai multe voturi de la grupul de populaţie 34-42 ani. Sunt mai puţin susţinuţi în landurile fostei Republici Democratice Germane (fosta Germanie comunistă).

         La sfârşitul lui iunie 2009, Gabor Vona, liderul mişcării radicale naţionaliste Jobbik, din Ungaria, declara că partidul său a crescut şi a devenit o „inevitabilă Forţă a 3-a” în arena politică din Ungaria. Mai adăuga faptul că despărţirea clasică a spectrului politic, în drepta şi stânga, nu mai există şi a propus o nouă viziune pentru identificarea forţelor politice – pro şi anti-naţionale.

         Întemeiat în 2003, de sărbătoarea Crăciunului, după numai 6 ani, în 2009, Jobbik câştiga 3 locuri în Parlamentul European (14,7% din voturi, la alegeri), iar în 2010 răsturna toate calculele, luând 47 de locuri în Parlamentul Ungariei (12,18% din cele 386).

         În general, presa occidentală şi opozanţii a etichetat Jobbik drept o grupare neofascistă, nazistă, rasistă, antisemită şi homofobă. Jobbik le-a răspuns, afirmând că este o „mişcare conservatoare, un partid radical patriotic, şi creştin”, al cărui scop principal este să apere „valorile şi interesele Ungariei”.

         În momentul de faţă, ideologia sa este descrisă drept populism de dreapta, naţionalistă, antielitistă şi virulent critică a instituţiilor politice existente. Partidul cere autonomie teritorială pentru secuii din România şi independenţa Ucrainei Transcarpatice – ca un străvechi teritoriu maghiar.     Jobbik critică şi respinge capitalismul globalizat şi este împotriva investiţiilor străine în Ungaria. Vrea refacerea Ungariei Mari, în formatul ante Trianon, pe seama Serbiei, Slovaciei, Ucrainei şi României.

         În 2007 Jobbik a creat organizaţia „Garda Maghiară”, în vederea întăririi „apărării naţionale” şi pentru „menţinerea ordinei publice”, acţiuni sociale şi de caritate, apărare civilă şi intervenţii în cazuri de dezastre naturale. Unii au crezut că această organizaţie s-a dezvoltat independent şi că a apărut riscul să scape de sub orice control politic, iar în iulie 2009 Curtea de Apel a Ungariei a hotărât desfiinţarea ei.

         În noiembrie 2012, un parlamentar al Jobbik, Marton Gyöngyösi, a cerut întocmirea unor liste cu evrei cetăţeni maghiari, care ar putea să „pericliteze securitatea naţională a Ungariei”.        

         În Asia, Rusia este considerată drept „Forţa a 3-a” între India şi China. Mai mult, la New Delhi se estimează că Moscova şi nu SUA, sau alte puteri extraasiatice, este singura capabilă să aducă echilibru şi stabilitate în disputa dintre China şi India, ambele pornite pe calea cuceririi puterii globale. La reuniunea ţărilor din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud), din martie 2012, de la New Delhi, s-a subliniat rolul important al Rusiei în întărirea organizaţiei, în faţa ofensivei Occidentului, în principal a Statelor Unite, către Asia şi Pacific. De asemenea,  s-a relevat faptul că actuala cooperare tehnico-militară a Moscovei cu ceilalţi membri BRICS inspiră optimism la Beijing şi în Capitala Indiei, cele mai importante afaceri  au fost achiziţia de către New Delhi a 120 de avioane de luptă Suhoi SU-30 MKI şi 16 avioane din dotarea aeronavală, cumpărate de la ruşi, plus 350 de tancuri T-90 S, precum şi producerea în comun de aparate de luptă Suhoi din generaţia a 5-a, de rachete de croazieră aer-apă etc. De altfel, Rusia este al doilea exportator de armament către India, China şi restul Asiei, după SUA, cu 24% din livrările totale, şi 80% din importurile totale ale Indiei, de cca. 7,34 miliarde de dolari.

         Până acum, la apariţia Forţei a 3-a – CNSC, în România a fost ca la nimeni! Din fundul Asiei de Sud-Est şi până în mijlocul Americii nu ai putut întâlni o lipsă mai mare de viziune faţă de ideea reformării ca aici, nu a existat, nicăieri, o lipsă mai mare de curaj şi curiozitate faţă de perspectiva unei călătorii pe o „Cale a 3-a”, fie ea la nivelul clasei politice, fie al societăţii civile. De aproape un sfert de secol, societatea românească relocată în capitalism, în Europa, este o societate împotmolită.

         Ideea unei Forţe a 3-a naţionale a existat şi în România, autori fără chemare, ameţiţi şi mistici, au văzut salvarea “României profunde” de către o Forţă a 3-a autohtonă în luptă cu „balaurul consumerismului”, „opera” lor de căpătâi (Ovidiu Hurdezeu şi Mircea Platon, A treia forţă: România profundă, Bucureşti, Ed. Logos, 2008) este o aiureală perfectă, mâzgălită de doi „experţi” antiglobalişti şi „adepţi” post-moderni ai lui Dostoievski, de pe Dâmboviţa... Alţii, politicieni, au simţit cum a pornit să sufle vântul, au vorbit şi ei, pentru prima oară după decembrie ’89, despre o posibilă altă cale, într-un editorial din influentul ziar american „Huffington Post” premierul Victor Ponta spunea la începuturile sale ca prim-ministru: „Este important ca guvernele (europene) să reevalueze şi să ajusteze planurile lor economice... Există o nemulţumire populară în continuă creştere, din cauză că măsurile de austeritate n-au reuşit să aducă revenirea promisă. Cum şomajul continuă să crească, iar standardele de viaţă scad, alegătorii din toată Europa au renunţat la guvernele actuale şi caută alternative”. Ceva mai „la obiect”, un publicist intrat în politică îi chema, acum mai bine de un an, pe români într-o mişcare civică. Iniţiativa sa a avut, însă, un „defect de fabricaţie”, aceea că autorul  uitase lecţia Pieţei Universităţii, a străzii, anume că oamenii îngheţaţi de acolo, fără apartenenţă politică, au respins categoric orice prezenţă sau imixtiune, a oricărui politician sau partid politic, în demersul lor revendicativ şi reformator. A uitat că societatea civilă românească refuză coabitarea cu vreo ideologie şi partid politic, nici cu „băieţii răi” – adică băsiştii, nici cu „băieţii buni” din USL, mai nou din USD şi nici cu alţii, de nici o culoare.      

         În ce priveşte o posibilă Forţă a 3-a  la nivelul Uniunii Europene,  Graham Watson, liderul grupului liberal democrat din Parlamentul Europei în perioada 2002-2009 şi, din noiembrie 2011, liderul grupului european ALDE (Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa), a stârnit un interes general şi o dezbatere aprinsă, cu afirmaţia că liberalii europeni au devenit o „Forţă a 3-a” potenţială în Parlamentul de la Bruxelles şi, în general, în politica europeană din secolul 21. Că ALDE este, în prezent, Forţa a 3-a europeană care contestă ordinea bipolară tradiţională conservatori – socialişti la niveluri naţionale, dar şi la nivel continental.

         Watson consideră că, în primul deceniu al acestui secol politicile liberale au avut un impact decisiv într-o serie de probleme la nivelul UE, dar au consemnat succese şi în majoritatea statelor membre ale Uniunii. În prezent, a afirmat el, potenţialul de creştere a Europei liberale rămâne cel mai ridicat din ultimii 100 de ani.

         Dincolo de Europa, în Australia, Partidul „Verzii Australieni” este considerat a fi „Forţa a 3-a”. A fost de la apariţie, în 1992, un factor de echilibru în viaţa politică a ţării. Întemeietorul şi primul său lider, Bob Brown, a fost cunoscut în 2003 pe plan internaţional pentru poziţia sa dură faţă de războiul din Irak şi, personal, împotriva preşedintelui Bush Jr.

         Sistemul politic australian este dominat, de multe decenii, de două partide, Partidul Australian al Muncii (social-democrat) şi Coaliţia permanentă Liberal (centru-dreapta) Naţională, liberal-conservatoare. Cu 11,8% din sufragii la alegerile din 2010, „Verzii”, sunt al treilea partid politic al ţării, având 9 senatori (din 76) şi un deputat (din 150) în Camera Inferioară. Sunt un partid de stânga, cu un activism remarcabil în ce priveşte politica de protecţie a mediului.

         Politicile „Verzilor” acoperă un spectru socio-economic larg, de la ideologii, la afaceri externe, politici energetice etc., de exemplu: reforma taxelor şi impozitelor, relaxarea legislaţiei drogurilor, protecţia animalelor, energii alternative şi eficienţă energetică, închiderea centralelor nucleare, un nou concept managerial şi protecţia resurselor de apă, extinderea transporturilor publice şi construirea de trenuri transcontinentale de mare viteză, sistarea programelor de noi construcţii hidroenergetice; abolirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a FMI şi a Băncii Mondiale, dacă nu se găsesc soluţii pentru democratizarea lor; încetarea tratatului bilateral de apărare comună cu SUA, dacă Washingtonul nu va accepta modificarea lui în sensul respectării intereselor naţionale ale Australiei; opoziţie faţă de războiul din Irak şi Afganistan, sprijin pentru mişcările de independenţă din lume, inclusiv Palestina etc. Este cunoscută opoziţia lor faţă de hegemonia şi politicile globaliste ale SUA, precum şi faţă de diktatul teritorial impus de Israel palestinienilor.

         De mai multe decenii, de la dobândirea independenţei, în 1948, scena politică din India a fost dominată de Congresul Naţional al Indiei, CNI, al familiei Ghandi, cu un al doilea jucător politic Partidul Bharatiya Janata (PBJ). Dar, în ultimii ani, lucrurile par a se fi schimbat. Experţii au sesizat că partidele mari, naţionale, au bătut în retragere, cele regionale s-au întărit, alegătorii au manifestat preferinţe noi, corupţia guvernanţilor a atins proporţii fără precedent, iar toate acestea conjugate, zic ei, duc către schimbări majore în peisajul politic al subcontinentului. Deja, încă din 2009 CNI a pierdut masiv la alegerile regionale, în Uttar Pradesh – cel mai mare stat al ţării – a ieşit pe locul 4. Dinastia Ghandi este tot mai puţin populară, iar dinastiile regionale, cu bani şi putere locală, sunt în ascensiune. La fel, al doilea partid, PBJ, este în declin ideologic, practică un naţionalism „kitch”, pierde sprijinul popular în sudul, estul şi nord-estul ţării şi este copleşit de corupţia liderilor săi.

         În această situaţie, se crede că se profilează primul guvern federal din istoria ţării fără CNI şi PBJ. Un guvern al „Forţei a 3-a” indiene, un guvern al partidelor regionale din statele Uttar Pradesh (peste 200 milioane de locuitori) Andhra Pradesh, Tamil Nadu, Orissa, Bihar, Maharashtra şi Bengalul de Vest. Aceste state enumerate controlează jumătate din populaţia ţării, jumătate din buget şi cheltuielile publice, au lideri puternici şi influenţi la New Delhi şi un drept de veto în chestiuni de ordin naţional.

         Forţa a 3-a indiană, în curs de închegare, beneficiază de apariţia unui nou tip de alegători, din clasa medie, majoritatea tineri din mediul urban, lucrând în sectorul privat, utilizatori de internet şi telefonie mobilă şi conectaţi la media. „India tânără vrea o schimbare politică, aproape 100 de milioane de noi alegători vor vota în 2014”, spunea recent un membru important al Congresului, din provincia Mumbai. Aproape toţi politicienii sunt de acord că noua clasă mijlocie a ţării, în curs rapid de afirmare, va schimba faţa scenei politice „clasice” şi că va aduce la suprafaţă o nouă forţă naţională, că epoca partidelor tradiţionale este pe cale să se încheie. Mulţi analişti politici spun că media, şi în special televiziunea şi ştirile naţionale şi internaţionale radicalizează populaţia „împotriva sistemului” şi duc la „ura publicului împotriva clasei politice, extraordinar de corupte, ca pe vremea epocii gangsterilor din America (anii ’20), sau a oligarhiei cleptocrate din Rusia, din anii ’90”. În India, adaugă alţii, mita electorală a atins proporţii de neimaginat, la alegeri partidele oferă bani, aparate TV, mixere, băuturi şi, în Punjab, anul trecut, pentru prima oară, pliculeţe cu heroină.

         Opinia generală este că scena politică se va curăţi numai atunci, dacă şi când, în economia ţării, se va renunţa la sistemul actual, în care politicienii au dreptul să distribuie bunurile şi lucrările publice. Când avuţia socială şi sursele de venituri la buget, create de antreprenori, tehnologi şi fabricanţi, nu vor mai avea de-a face cu politicienii. Cam acestea se aşteaptă de la Forţa a 3-a indiană, în curs de apariţie...

         Nigeria este o federaţie de 36 de state (unităţi teritoriale tribale, tradiţionale) şi un teritoriu (Abuja, în jurul Capitalei), cu o Constituţie, un preşedinte (şi şeful Statului, şi al guvernului), un Parlament bicameral şi un sistem legislativ ambele de inspiraţie britanică. Principalul partid politic al ţării este Partidul Democratic al Poporului (70% ), urmat de Partidul Popular al Întregii Nigerii (18,7%), Congresul Acţiunii (7,4%) etc.

         La începutul anilor 90 s-a format „Afenifere”, o organizaţie socio-culturală a etniei Yoruba, una dintre cele mai mari din Nigeria, printre fondatorii ei s-a numărat şi liderul tribal Ayo Adebanjo, o cunoscută personalitate publică a ţării.  Într-o recentă conferinţă publică, Adebanjo a vorbit de necesitatea presantă a închegării unei „Forţe a 3-a” nigeriene, cu un program de redresare generală, fundamental diferit de cel al partidelor de guvernământ şi a spus, printre altele:

         „Conducerea (Forţei a 3-a nigeriene) trebuie să fie de o integritate fără cusur, cu un trecut politic consistent. Cei care vor fi lideri trebuie să aibă cunoştinţe şi experienţă în managementul politic şi economic modern. Calitatea conducerii partidului Forţei a 3-a va atrage grupări politice şi indivizi care nu sunt oportunişti în căutarea unei platforme convenabile pentru următoarele alegeri... În partidul Forţei a 3-a nu va fi loc pentru traseiştii de astăzi, cei care se bat cu pumnul în piept în Partidul A la ora 7 dimineaţa, dar sar în Partidul B la prânz şi se mută în Partidul C în acceaşi zi, la 6 seara. Oamenii au ajuns să-i cunoască bine şi ştiu exact cine sunt aceştia: prostituate politice...” În continuare, liderul nigerian a criticat vehement corupţia, după spusele sale „întâlnită, practic în toate sferele vieţii nigeriene, dar mai ales, dezgustătoare în politică”, şi a mai afirmat: „Seminţele corupţiei şi ale putreziciunii morale, care năpădesc astăzi ţara, sunt plantate de guvernanţi şi de politicienii locali, absolut incapabili să facă ordine, pentru că ei înşişi sunt parte din sistemul putred. Forţa a 3-a este chemată să facă diferenţa, în încercarea de a salva ţara de la prăbuşirea totală”.

         Cu o stabilitate politică remarcabilă timp de jumătate de veac, Malaysia este deosebit de interesantă în ce priveşte dezbaterea generală şi conceptul de „Forţă a 3-a”, ca alternativă la prezentul management politic. Dezbaterea publică, puternic mediatizată,  este  fascinantă,  reproducerea  acestei  dezbateri este interesantă şi utilă, pentru a putea descifra şi pune în ordine idei similare, care au început să se închege şi aici, în societatea românească. 

         Astfel, în primul rând, în lumea politică malaysiană, în media, în universităţi etc., se ridică întrebarea dacă o Forţă a 3-a naţională ar fi o alternativă necesară în peisajul politic actual al ţării? Şi, dacă răspunsul ar fi „da”, atunci se ridică o a doua problemă, cine anume ar trebui să o organizeze, politicieni dezamăgiţi sau abandonaţi de propriile lor partide, sau cu totul alţii, cei din societatea civilă, din organizaţii nonguvernamentale, sau cei care fac „politica străzii”? Cei mai mulţi observatori politici şi sociologi sunt de părere că termenul „Forţa a 3-a” trebuie să se refere la societatea civilă, ca o sumă de organizaţii nonguvernamentale existente, sau ce vor fi înregistrate, şi care au o agendă, revendicări şi puncte de vedere comune. Alţii cred că „Forţa a 3-a” ar trebui să fie o coaliţie independentă de voci cu o agendă comună, fără nici un fel de legături cu guvernul, sau vreun partid politic din opoziţie. Iar alţii spun că „Forţa a 3-a”, fără un simbol sau un slogan, ar reprezenta numai un grup de dezamăgiţi de fostele lor partide, aceia cu „gura mai mare” şi capacitatea de a influenţa o „majoritate tăcută”, cu idei şi puncte de vedere diferite decât ale partidelor politice pe care le-au părăsit.

         În continuare, alţi observatori politici constată că în Malaysia discuţiile despre „Forţa a 3-a” au devenit mai frecvente şi mai insistente decât altădată, în trecut, şi sunt de părere că „Forţa a 3-a” malaysiană, în curs de închegare, va fi o entitate politică fără legături cu Barisan Nasional (BN), cel mai mare partid politic al ţării, sau cu opoziţia, şi că va acţiona pentru a identifica, monitoriza şi expune problemele nerezolvate de guverne, sau de opoziţie. În egală măsură, această Forţă a 3-a, prin prezenţa şi acţiunea ei, va facilita o transparenţă mai accentuată a actului de guvernare. Aceeaşi analişti cred că apariţia ei este consecinţa frustrărilor, acumulate de decenii, de întreaga populaţie. În sfârşit, alţii cred că Forţa a 3-a trebuie să adopte o poziţie de neutralitate, obiectivul ei fiind acela de a apăra cele mai bune interese ale naţiunii, independent de partidele politice; că politicienii actuali nu pot fi liderii ei şi că ea trebuie să aparţină şi să fie condusă de către societatea civilă, singura care nu are nimic de câştigat sau de pierdut, dacă guvernarea pierde şi opoziţia câştigă, sau invers, dacă guvernarea se menţine şi opoziţia pierde iarăşi.

         Iată, foarte multe şi foarte interesante opinii şi idei despre opoziţie, despre societatea civilă şi despre „Forţa a 3-a”, în general, idei şi opinii care îşi găsesc o rezonanţă remarcabilă aici, în România, venite fiind aproape de la antipozi, din îndepărtata Malaysie...

         În Statele Unite ale Americii termenul „Forţa a 3-a” este folosit, de obicei, cu ocazia unor alegeri, pentru un partid, grup politic sau individ, care nu aparţin vreunuia dintre cele două partide naţionale majore, democrat şi republican. De altfel, în pofida tuturor afirmaţiilor, cum că sistemul politic american ar fi cel mai democratic din lume, acest sistem s-a structurat astfel, în ultimii 130 de ani, încât să marginalizeze de la început şi, apoi, să facă imposibilă victoria unui al treilea partid, sau individ. Un caz recent, „clasic”, în acest sens,  s-a petrecut la prezidenţialele din 1996, când ambii candidaţi, republican şi democrat, s-au înţeles să facă toate promisiunile posibile în ce priveşte reducerea deficitului financiar, ceea ce a subminat total poziţia candidatului independent Ross Perot, care îşi construise discursul şi toată campania tocmai pe această temă de interes naţional imediat şi reuşise să arate foarte bine în sondaje.

         În ce priveşte şansele ca Forţa a 3-a americană să apară în cealaltă parte, în zona societăţii civile, şi ele sunt ca şi inexistente. Experienţa arată că autorităţile americane au făcut întotdeauna tot ce le-a stat în putinţă pentru a zădărnici acest lucru şi pentru a păstra „pacea socială” şi implicit, pe cea politică. Deocamdată, în America, nimic şi nimeni nu are dreptul să tulbure, sau să zdruncine „establishmentul” bipartid...

         Deci, de aproape un secol şi jumătate, lungul zecilor de ani, acceptaţi de ochii şi gura lumii, câţiva indivizi, partiduleţe şi candidaţi independenţi au apărut în alegerile din America. De la 1880 încoace, numai 31 de senatori, 111 membri ai Camerei Reprezentanţilor şi 22 de guvernatori nu au fost afiliaţi cu democraţii sau republicanii. Primul şi ultimul preşedinte independent al Statelor Unite, fără „carnet de partid”, a fost şi, se pare, va rămâne pe vecie George Washington. „Verzii”, libertarienii şi alte partide micuţe au avut membri în Congresele statelor şi oficialităţi locale, socialiştii au avut la un moment dat, înainte de Primul Război Mondial, 600 de primari în statele Milwaukee, Wisconsin, Conneticut, Pennsylvania şi New York. În secolul 20 au fost aleşi câteva zeci de guvernatori locali independenţi, sau din partidele Progresist, al Reformei, al Fermierilor, Populist, sau al Prohibiţiei , dar rotativa puterii democraţi-republicani a funcţionat ceas, protejată beton la prezidenţiale de sistemul „câştigătorul ia totul”, de regula majorităţii în Colegiul Electoral, şi de votul pluralist la legislative... În legislatura americană actuală sunt numai doi senatori independenţi (Joe Lieberman şi Bernie Sanders) şi nici un membru al Camerei Reprezentanţilor. Experţii spun că, deşi şansele lor de a fi aleşi sunt aproape zero, candidaţii independenţi au, totuşi, un rol în alegeri. Dacă au succes, programul lor devine un „semnal” pentru ceilalţi candidaţi, democrat şi republican, să-şi treacă rapid în agendă probleme importante, dar cărora nu le acordaseră atenţie. De asemenea, independenţii, spun experţii, atrag mai multă lume la vot, cum s-a întâmplat în 2004, când prezenţa lor a sporit semnificativ numărul votanţilor, cu cca. 20%.

         Dreptul de a participa la scrutin este o mare problemă pentru candidaţii independenţi. În timp ce democraţii sau republicanii obţin uşor acest drept în toate cele 50 de state ale Uniunii, ceilalţi întâmpină numeroase dificultăţi, îndeosebi în ce priveşte taxele piperate cerute la înregistrare. De asemenea, nu reuşesc, de obicei, să obţină numărul de semnături ale cetăţenilor din statul respectiv, necesar pentru a fi admis să candideze. Performanţa remarcabilă a lui Perot din 1996, de a candida în toate cele 50 de state, ar fi fost imposibilă, dacă tipul nu ar fi fost multimilionar şi nu ar fi cheltuit sume exorbitante, pentru a-şi promova candidatura şi ambiţia. La fel a fost cazul republicanului independent Patrick Buchanan, un celebru publicist american, peste 4 ani, în 2000, mai există câteva exemple notabile, între 1980 şi 2004, cum ar fi David Bergland, de la Partidul Libertarian, sau candidatul independent Ralph Nader, în 2008.

         Câţiva candidaţi independenţi au participat, în campaniile prezidenţiale, la dezbaterile televizate, John Anderson în 1980 alături de Ronald Reagan, Ross Perot în 1992 cu Bush sr. şi Bill Clinton. Dar, din 2000 şi această facilitate democratică a fost refuzată independenţilor, introducându-se obligativitatea ca aceştia să obţină în sondajele naţionale minimum 15% din preferinţele alegătorilor (!)

         Prezentăm, în continuare, câteva comentarii despre Forţa a 3-a în Statele Unite, apărute în publicaţii şi blogosfera naţională americană

„Cine ar trebui să conducă o ‘Forţă a 3-a’  în politica americană?”

(un comentariu, „U.S. News & World Report”, 2 noiembrie 2011)

         „Ţinând cont de opinia aproape generalizată că sistemul politic bipartid este falit, nu surprinde pe nimeni faptul că discuţia despre o “Forţă a 3-a” nonpartizană pluteşte în aer. Şi s-ar putea ca această discuţie să devină foarte gălăgioasă peste câteva zile, atunci când “supercomitetul” Congresului nu va ajunge la nici o înţelegere în ce priveşte reducerea datoriei naţionale.

         “Partida de ceai” şi “Ocupaţi Wall Street-ul”, aceste două mişcări ale străzii sunt reflectarea nemulţumirii faţă de status quo-ul actual, deşi prima operează în cadrul Partidului Republican, iar cea de a doua, superliberală, nu a arătat încă nimic care ar putea semăna cu o agendă politică. Nici una dintre ele nu a produs, deocamdată, vreun lider mai notabil, cu idei coerente.

         Între timp, unii activişti de pe internet şi Thomas Friedman, columnistul de la „New York Times”, susţin ideea că în această ţară este nevoie să se organizeze un „centru radical”, evident pe internet, că        www.-ul şi e-media socială pot să înlăture împotmolirea  creată de rigidităţile de stânga şi de dreapta. Ultima carte a dlui Friedman, cu titlul „Aceştia obişnuiam, pe vremuri, să fim  noi”, ar putea fi manifestul politic al acestui „centru radical”.

         Fără îndoială, primarul Michael Bloomberg al New Yorkului, care adună deja în preajmă-i un „trust de creiere”, ar prelua această mişcare, dacă ea ar prinde rădăcini. Desigur, la fel ar dori să facă oportunistul etern şi fomistul avid de publicitate care este Donald Trump.

         Totuşi, cred că există o idee mai bună în ce priveşte „echipa de vis” care să conducă o „Forţă a 3-a”. Această echipă ar combina într-un singur pachet principialitatea, experienţa şi înţelepciunea, ca să nu mai spunem sexele. Cei doi ar fi Paul Volker, ilustrul fost preşedinte al Federal Reserve, şi Elizabeth Warren, creatoarea formidabilului sistem de protecţie financiară a consumatorului din echipa lui Obama. În clipa de faţă, amândoi stârnesc valuri, pretutindeni în media şi în cercurile politicienilor. La 82 de ani, Volker continuă să lupte pentru a se interzice băncilor să vândă proprietăţile oamenilor, motiv pentru care este atacat de Wall Street şi de „cârtiţa” acestuia în  administraţia Obama, ministrul de Finanţe, Tim Geithner. Volker a învăţat că a fi ezitant la vârsta lui, costă. Recrutat de Obama în campania din 2008, a fost, apoi, marginalizat de către Geithner şi Larry Summers. În prezent, însă, el foloseşte în public limbajul celor de la „Ocupaţi Wall Street” şi este comentatorul din off al unui film minunat, „Margin Call” despre prăbuşirea monştrilor financiari Lehman Brothers şi Bear Stearns. Pe de altă parte, dna. Warren este profesor la Harvard şi candidează din partea democraţilor la Senat în statul Massachusetts, sub steagul responsabilităţii financiare şi al protecţiei consumatorului, două „produse” aproape complet necunoscute în lumea financiară.

         Iată, deci, că cei doi, pe căi diferite, au deschis fereastra nemulţumirilor, dar la un nivel mult mai elevat decât cei din “Partida de ceai”. Din păcate, ei nu vor putea forma niciodată „echipa de vis” de care vorbeam, dar, aspiraţiile şi ideile lor îi pot inspira pe cei care se gândesc la o Americă mai bună.

         Comentarii ale cititorilor

1. Să sperăm că era nouă a internetului va edifica un forum de închegare a unor alternative la lumea închisă a elitelor financiare de astăzi.

2. Din păcate, în America media este controlată de corporaţii, aşa că publicul află foarte puţine adevăruri, sau ştiri importante.

3. Dacă nu vom avea un al treilea partid în America, foarte mulţi dintre noi vom înceta să mai mergem la vot, pentru că suntem sătui până-n gât de democraţi şi republicani, de la primul până la ultimul etc.”

„Se caută o Forţă a 3-a”

(Comentariul unui blogger american, la 10 aug. 2013)

         „ De mai multe decenii, cred că trebuie să edificăm o mişcare politică care să găsescă soluţii nu numai la criza mediului şi a climei, dar şi pentru multe alte crize cu care ne confruntăm astăzi. Trebuie să construim o   alternativă la cele două partide, democraţii şi republicanii. Avem nevoie de o forţă politică bazată pe oameni şi care răspunde în faţa lor.

         Şi – o spun fără nici un fel de ocolişuri – de ceea ce avem grabnică nevoie, NU este un partid politic nou, nu avem nevoie de un al „ 3-lea partid”. Spun asta deşi, de mai bine de 35 de ani, am fost membru şi, uneori, lider al eforturilor de a crea  un al treilea partid şi chiar şi astăzi sunt un membru activ al partidului „Verzilor”, din New Jersey. Repet, cred şi susţin în mod public că avem nevoie de o „Forţă a 3-a”, şi nu de un al treilea partid.

         Americanii înţeleg că sistemul lor politic este falimentar şi îndreptat împotriva lor. Ei pricep că ambele partide  mari sunt compromise, că liderii aflaţi astăzi la putere au conceput în aşa chip sistemul electoral, încât acesta să-i favorizeze pe cei bogaţi, în special pe cei care formează elita corporată. Pentru a elimina această stare de lucruri, trebuie să construim o mişcare de mase de zeci de milioane de oameni, care să nu poată fi ignorată. Pentru a edifica o asemenea mişcare, este absolut necesar să închegăm o alianţă mult, mult mai largă decât un eventual al treilea partid. Trebuie să construim o „a Treia Forţă”. Este încurajator faptul că ne caută o mulţime de oameni, şi că există, deja, unele eforturi organizatorice, care ar putea duce la apariţia unei a 3-a Forţe. Sunt pe deplin convins că, pentru a aduce în viaţa noastră schimbări sociale şi economice fundamentale, este necesară crearea unei alternative solide, cu o bază de mase largă. Repet, avem nevoie nu de un al      treilea partid, ci de o Forţă a 3-a largă, independentă, cu o strategie electorală corespunzătoare”.

„Ideea Forţei a 3-a”

(Ted Glick, publicist, activist şi ecologist american, 12 ian. 2011)

         „Prin diferite ziare, am scris, de mai multe ori, despre necesitatea apariţiei unei ‘Forţe a 3-a’, un front unit, amplu, independent şi progresist.

         Cei care mă cunosc, ar putea spune că nu spun nimic nou cu această idee. Şi asta pentru că, de peste 15 ani, sunt lider al ‘Organizaţiei pentru politici progresiste şi independente’, care are drept obiectiv principal crearea unei alternative la cele două partide mari, democrat şi republican. Totuşi, vreau să precizez că acest concept nou pe care îl lansez, anume o ‘Forţă a   3-a’ a celui de al doilea deceniu al acestui secol, este diferit în următorul sens: ceea ce avem nevoie este o alianţă care să cuprindă lideri democraţi, din partidul ‘Verzilor’ şi independenţi, în egală măsură şi grupuri, alţi lideri individuali şi membri simpli din partidul ‘Democraţii progresişti din America’, din Partidul ‘Verzilor’ şi chiar republicani interesaţi de mişcarea noastră.

         Este adevărat că un al treilea partid deja există, este cel al ‘Verzilor’. Dar, după 25 de ani de la înfiinţarea sa, nu are o bază largă de mase,  milioane de susţinători, şi nici nu sunt motive să credem că situaţia aceasta se va schimba vreodată. Chiar şi unii ‘verzi’ înţeleg că este nevoie de ceva nou. Scott McLarty, şeful departamentului lor de media, a lansat, recent, o chemare, la nivel naţional, la o ‘revoltă a alegătorilor’. ‘Avem nevoie, spunea el, de o revoltă a alegătorului simplu împotriva domniei celor două partide-colos. Această revoltă ar trebui să fie condusă de o coaliţie de partide alternative, cărora li s-a interzis accesul în politica naţională şi în media, cum ar fi verzii, socialiştii, libertarienii, independenţii şi alţii, membri ai mişcării ‘Tea Party’, nemulţumiţi de faptul că au fost înghiţiţi de Partidul Republican, de asemenea democraţi şi republicani care sunt de acord cu o asemenea alternativă’.

         Fără îndoială, un punct principal din platforma politică a acestei noi ‘Forţe a 3-a’ ar urma să fie o reformă electorală profundă, care să înlăture sistemul politic actual, anacronic. Acest deceniu trebuie să rămână în istorie sub denumirea de ‘deceniul puterii poporului’. Adversarii noştri sunt marile companii petrolifere şi de exploatarea cărbunelui, bancherii lacomi şi infractori, complexul militar-industrial, toţi cei care au luat ostatic sistemul nostru democratic şi care trag sforile în spatele republicanilor şi democraţilor. Iar în platforma noastră program ar trebui să figureze următoarele: reducerea masivă a cheltuielilor militare, renunţarea la războaie, retragerea din Afganistan, aducerea acasă a ultimilor soldaţi şi contractori militari rămaşi în Irak; reducerea la jumătate a emisiilor de carbon până în 2020; programe guvernamentale pentru crearea de locuri de muncă şi interzicerea  confiscării proprietăţilor cu rate neachitate la bănci; o nouă legislaţie a protecţiei la locul de muncă; să se pună capăt ocupaţiei israeliene a unor teritorii străine şi să se susţină drepturile palestinienilor; impozitarea celo bogaţi şi un sistem nou de impozite progresive; închiderea băncilor mari şi a fondurilor de investiţii-mamut care cer asistenţă statului; o reformă agrară şi asistenţă financiară pentru fermieri şi cooperative etc.

         Proiectul privind „Forţa a 3-a” este urgent. Ţara noastră şi lumea în care trăim sunt în mare dificultate. Ceea ce vom face aici, în Statele Unite, în acest deceniu, va avea un impact hotărâtor asupra generaţiilor viitoare. Intrăm în criză de timp în ce priveşte un număr ridicat de pericole care pândesc omenirea. Istoria ne cere să acţionăm acum”.

*

*          *

         De mai mulţi ani şi, îndeosebi, după începutul acestui secol scriitori, analişti, activişti şi politicieni reputaţi au încercat să dea o definiţie şi să stabilească sensurile şi conţinutul a ceea ce se numeşte „Forţa a 3-a”, sau Societatea Civilă, iată, în continuare, câteva formulări interesante, sau de-a dreptul provocative.    

         Tony Blair, fost premier al Marii Britanii

         Calea a treia nu este pur şi simplu un compromis între stânga şi dreapta. Ea urmăreşte să preia valorile esenţiale ale centrului şi centrului-stânga şi să le aplice unei lumi remodelate prin schimbări sociale şi economice fundamentale, şi încearcă să facă acest lucru fără să aibă de-a face cu ideologii ale trecutului.

         Oamenii ştiu că trebuie să renunţăm definitiv la gândiri şi mentalităţi ieşite din uz, cum ar fi cele ale vechii stângi, preocupată de controlul atent al Statului, de impozitări exagerate, sau de interesele producătorilor, sau de individualismul îngust generat de libera competiţie, sau de credinţa că piaţa liberă este răspunsul la orice problemă.

         Nu există un tipar unic pentru Calea a 3-a. Dar, există valori comune...

         În economie, urmărim să pregătim oamenii pentru viitorul loc de muncă educându-i mai bine, şi oferindu-le o infrastructură mai solidă. Urmărim să creăm un echilibru nou între drepturi şi îndatoriri, ne pronunţăm pentru o primenire a democraţiei şi pentru restaurarea credinţei în politică.

         Michael Bloomberg, primarul oraşului New York

         America este la răscruce. Politica de partizanat şi inerţia şi scuzele au paralizat procesul de făurire a deciziilor, în primul rând la nivel federal. Marile probleme ale zilei nu primesc un răspuns, lăsăm viitorul la voia întâmplării, în pericol. Eu cred că putem să schimbăm acest curs actual, greşit, pe care se află ţara, cu condiţia ca să ne bazăm acţiunile pe idei, pe valori comune şi pe angajamentul de a rezolva probleme, indiferent de partidul căruia îi aparţinem.

         Trebuie să renunţăm la politicile vechi. Nu trebuie să mai acceptăm disputele „obosite”, perimate,  dintre dreapta şi stânga, dintre democraţi şi republicani, dintre Congres şi Casa Albă. Putem şi trebuie să anunţăm o „încetare a focului” şi să împingem America înainte. În timp ce o „încetare a focului” este esenţială, ea trebuie să fie urmată de o schimbare. O schimbare adevărată, de fapte, nu de vorbe. Nu slogane, ci un comportament radical diferit, unul  bazat pe cooperare şi colaborare. Gândind în afara clişeelor şi punând pe  masă idei creatoare, putem să mărim beneficiile pe care fiecare parte ar fi putut să le obţină individual şi, ceea ce este mai important, putem ajuta America să realizeze mult mai mult.

         David Broder, scriitor şi editorialist la „Washington Post”

         „Cei 4.000 de oameni care şi-au cheltuit timpul şi banii ca să-l asculte

pe Ross Perot în campanie prezidenţială la Dallas, în 1996, sunt numai o parte infimă din cea mai puternică forţă din politica americană. Ei sunt ‘centrul radical’ (sublinierea autorului).

         Dacă-i iei la bani mărunţi, nu se înţeleg în nici o privinţă – nici măcar dacă Perot ar trebui să candideze în 1996 – dar, sunt extrem de satisfăcuţi de faptul că toţi, fără excepţie, toţi cred că sistemul politic american a eşuat complet şi că i-a păcălit... Sau, aşa cum spunea o tipă, Ann Seaman, din Panama City, din Florida, citez, ‘mirosul banilor este atât de puternic încât, atunci când mă uit la un politician, mă întreb cine este proprietarul lui...’

         David Larson, din Oswega, Illinois, spunea: ‘Noi suntem oameni foarte independenţi. Avem mari probleme atunci când suntem împreună, ne simţim bine şi comandăm pizza, dar în clipa aia se iscă o zăpăceală totală şi habar n-au băieţii de la pizzeria ce să ne trimită. În schimb, ştim exact ce vrem de la guvern, vrem evidenţă contabilă „la ac”, vrem responsabilitate şi vrem viziune’.

         Întrucât aceşti oameni din ‘centrul radical’ sunt respectuoşi şi ştiu să asculte când cineva le vorbeşte, întrucât aceşti oameni aşteaptă un răspuns, ei au devenit ţinta principală în care trag politicienii din ambele partide, democrat şi republican’...”

         E. J. Dionne, analist la Brookings Institution, din Washington şi editorialist independent

         „Cel mai mare grup din electoratul american, din Maryland şi până în Carolina de Sud, este cel al ‘centrului radical’. Aceşti votanţi au mari rezerve faţă de ‘triunghiul de fier’ de la Washington, format din bani, lobbyşti şi legi...

         Într-un moment când majoritatea ştirilor politice americane se referă la sex şi minciuni, ar putea părea ciudat, chiar aiurea, să atragi atenţia că ceva foarte serios se petrece în viaţa publică. Dar, lucrurile stau întocmai aşa.  Pe ambele părţi ale Atlanticului, politicienii şi intelectualii discută care anume politici ar trebui să înlocuiască doctrinele tradiţionale de stânga, liberală şi social-democrată, şi ideile de dreapta, despre piaţa liberă. Noile idei, sau, cel puţin, strădania de a le enunţa, încep să fie denumite drept politicile ‘Căii a 3-a’. Participanţii la reuniunile tematice despre ‘Calea a 3-a’ se întreabă cum pot influenţa nişte guverne democratice o economie globală care ignoră tot mai mult frontierele şi legislaţiile naţionale; se întreabă cum pot fi pregătiţi mai bine oamenii, pentru a face faţă concurenţei tot mai acerbe; cum pot fi corectate inegalităţile economice provocate de acest capitalism nou, tot mai agresiv; se întreabă cum pot fi reconfigurate programele de asistenţă socială elaborate acum 60 de ani, şi învechite; se întreabă cum poate fi creat un echilibru între dinamismul pieţei şi necesitatea de a proteja familiile şi comunităţile locale, supuse unor dezintegrări inerente”...

         Will Marshall, membru în Consiliul de conducere al Partidului Democrat din SUA

         „America are nevoie de o ‘Cale a 3-a’ care să înlocuiască status quo-ul birocratic actual şi să se împotrivească politicilor de dreapta, care urmăresc dizolvarea guvernării. O asemenea filosofie politică ‘neoprogresistă’ vede în guvern un funcţionar public, nu un stăpân al publicului. Ea crează un catalizator pentru o mai mare implicare civică, pentru formularea unui răspuns adecvat la nevoile cetăţenilor şi ale comunităţilor unde aceştia muncesc şi locuiesc”...

         Tony Giddens, profesor la London School of Economics, Marea Britanie, fragmente din cartea sa, Third Way. The Renewal of  Social Democracy, Polity Press, London, 1998

         „Scopul principal al politicilor Căii a 3-a este acela de a ajuta cetăţenii să se orienteze şi să găsească drumul corect printre revoluţiile majore ale timpului nostru: globalizarea, transformările din viaţa personală, şi relaţia noastră cu mediul înconjurător. Problemele cu care ne confruntăm şi posibilităţile noastre de a le rezolva nu figurează în schema simplistă stânga-dreapta. De aici, şi ideea unui centru radical, a unei Căi a 3-a”... (sublinierea autorului)

         Dan Gillmor, publicist, editorialist la „San Jose Mercury News”, cotidianul comunităţii tehnologice din Silicon Valley, Callifornia

         „Oamenii spun că există  două  Americi. Eu zic că există cel puţin trei.

Una este America lui Bush, un amalgam de ‘conservatori’ creştini şi extremişti, interese corporate şi constructori ai unui stat al securităţii naţionale, pe cale de înfiripare. Alta este America ‘stângii’ democrate, închistată în politici vechi şi discreditate, în vremuri care reclamă o gândire creatoare.

         Cred că există o a 3-a Americă. Ea cuprinde pe membrii unui centru radical în continuă creştere, care va deveni foarte vizibil în următorii câţiva ani (sublinierea autorului), toleranţi faţă de cei care gândesc diferit, şi conştienţi că marile probleme ale timpului nostru sunt ignorate, sau chiar amplificate, de cei aflaţi astăzi la putere.

         Această a 3-a Americă are nevoie de un candidat. Sau, poate chiar de un partid nou”.

         Mark Satin, activist, publicist, autorul cărţii Mijlocul radical: politica de care avem nevoie acum, Westview & Basic Books, Perseus, Boulder, Colo, 2004

         „Modul de abordare a politicii pe care îl prezint în această carte, a existat mereu aici, în America, doar că elementele sale nu au fost puse, vreodată, împreună. Frumuseţea mişcărilor sociale ale vremii noastre constă în accea că fiecare din aceste mişcări reprezintă unul din elementele ce le-am menţionat adineaori şi, dacă le pui pe toate împreună, vei avea putinţa să vezi limpede şi coerent, poate pentru prima oară, ceea ce aş dori să numesc ‘Forţa a 3-a’ permanentă din viaţa politică americană (sublinierea autorului).

         Politica Forţei a 3-a este o politică radicală, nu în sensul unei dispute radical vs. liberal, ci în sensul abordării esenţei lucrurilor. În mod specific,  politica Forţei a 3-a merge la rădăcinile psiho-culturale ale problemelor cu care ne confruntăm. Nu se concentrează exclusiv pe simptomele instituţionale şi economice ale problemelor noastre.

         Este vorba de un radicalism care nu e nici de stânga şi nici de dreapta (sublinierea autorului) – este vorba de un radicalism suficient de modest pentru ca să împrumute ce are nevoie de la fiecare din ‘ismele’ vechilor politici, dar un radicalism suficient de îndrăzneţ ca să depăşească aceste politici rămase în urmă. Nu este o simplă ‘medie’ între aşa numitele extremităţi ale puterii politice americane (sublinierea autorului).

         Este un radicalism mai degrabă interesat să vindece societatea, decât să acapareze în exclusivitate dreptatea pentru o  facţiune, sau  un segment social; un radicalism mai degrabă interesat în reconcilierea oamenilor cu nevoile şi priorităţile celorlalţi, decât să încerce să câştige publicul de partea sa... Şi, înainte de toate, este un radicalism care înţelege că problema reală nu este cum reuşesc oamenii, grupurile şi guvernele să cadă de acord care anume este ‘unica şi cea mai bună cale’ pentru a face un lucru, ci cum să-i faci pe aceştia toţi să fie de acord să trăiască şi să muncească împreună într-o sinergie, adică să obţină mai mult dacă cooperează, decât dacă gândesc şi acţionează concurenţial”.

         Arnold Schwarzenegger, guvernator al Californiei, actor:

         „În anul 2005 am văzut că oamenii, nu numai în California, dar şi în restul ţării, tânjeau după un nou fel de politică, o politică dincolo de vechile etichete, de căile trecutului, de fostele dispute şi certuri.

         Cred că avem, acum, ocazia să depăşim fostul partizanat şi chiar fostele politici bipartizane, să intrăm în era post-partizană. Post-partizanatul nu înseamnă pur şi simplu că republicanii şi democraţii îşi pun propunerile pe masă şi apoi negociează diferenţele. Nu, post-partizanat înseamnă că republicani şi democraţi, laolaltă, pun în mişcare idei noi... (sublinierea autorului)

         Nici o ideologie actuală nu poate rezolva reforma penitenciarelor, sau reforma imigraţiei, sau oricare altă provocare cu care suntem confruntaţi. Este nevoie, pretutindeni, de cele mai bune idei ale fiecăruia. Este nevoie de gândire creativă. De negocieri. Este nevoie să îngropăm trecutul”.

„Societatea civilă –  a Treia Putere globală”

(un comentariu de Nicolas Perlas, activist internaţional antiglobalizare)

         În noiembrie 1999 a avut loc la Seattle, SUA, conferinţa ministerială a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, cu obiectivul de a lansa o nouă rundă de negocieri pentru Mileniul al 3-lea. Evenimentul a prilejuit organizarea unor manifestaţii masive antiglobalizare şi anticorporaţii, cu participarea a sute de organizaţii sindicale şi nonguvernamentale nord-americane şi străine, al căror  mesaj principal a fost, conform ziarului „Financial Times”, „nevoia de a contracara efectele negative ale globalizării asupra naţiunilor sărace”. Demonstraţiile au luat forme violente de ambele părţi, mulţi ani după ele s-a vorbit de „bătălia de la Seattle” din 30 noiembrie 1999, ca un succes al mişcării internaţionale a organizaţiilor nonguvernamentale. Încă din anul 2000, Nicanor Perlas, un renumit activist filipinez al mişcării internaţionale antiglobalizare, a spus că, la Seattle, societatea civilă s-a afirmat ca o Forţă a 3-a globală, şi a provocat eşecul agendei globaliste pentru secolul 21 a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Iată fragmente din comentariul lui:

         „Se impune un număr de învăţăminte, acum, după ce fumul se împrăştie de pe câmpul de luptă de la Seattle. În ce ar consta lecţia principală? În faptul că, în prezent, este limpede că soarta omenirii nu mai este hotărâtă de disputa bipolară pentru putere, dintre marile corporaţii transnaţionale şi statele-naţiuni puternice. Înfrângerea suferită de Organizaţia Mondială a Comerţului la Seattle dovedeşte acum faptul că o Forţă a 3-a globalistă se impune şi că ea contestă monopolul liderilor economici şi politici mondiali asupra soartei acestei planete. Această Forţă a 3-a este ceea ce noi identificăm drept societatea civilă globalistă.

         Societatea civilă globalistă este cea care a decis rezultatele convorbirilor de la Seattle, la conferinţa Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În momentul de faţă trăim într-o lume tripolară, a marelui business, a guvernelor puternice, şi a societăţii civile globaliste.

         A sosit timpul să înţelegem natura acestei societăţi, ca a 3-a forţă a lumii contemporane. În 1998 organizaţiile civile din întreaga lume au mobilizat şi au determinat eşecul unui acord internaţional multilateral, secret şi controversat, asupra investiţiilor globaliste. Se ştie că Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED) a crezut că poate, prin acel acord, să impună drepturile absolute ale investitorilor internaţionali asupra unor ţări şi a cetăţenilor lor; că respectivul acord va facilita un acces fără precedent al corporaţiilor transnaţionale la resursele unor ţări, fără nici un fel de obligaţii şi răspunderi din partea lor faţă de acele ţări. Ei bine, printr-un activism extraordinar pe plan internaţional, prin intervenţii la nivelul parlamentelor, societăţile civile au obţinut în aprilie 1998 victoria asupra celor mai puternice ţări ale planetei. Peste 20 de milioane de oameni din întreaga lume au lansat o iniţiativă globală şi au zădărnicit semnarea acordului amintit. Spunea analistul Stephen Kobrin în numărul din septembrie 1998 al lui ‘Foreign Affairs’, citez: ‘Povestea acordului multilateral de investiţii este cea a impactului produs de o societate civilă globală, conectată electronic. Zilele  când acordurile internaţionale s-au negociat în spatele uşilor închise au trecut. Dezbaterile globalizării vor trebui să accepte şi alţi participanţi, globalizarea nu mai poate fi proiectul exclusiv al unor elite, politicienii nu mai pot conta pe faptul că oamenii le acceptă necondiţionat punctele lor de vedere...

         Era informaticii dă forţe noi, dar şi responsabilităţi noi unui număr mare de actori, cei care formează o societate civilă nouă, globalistă şi conectată electronic. Este o comunitate uriaşă, virtuală, care uneşte milioane de oameni aflaţi la zeci de mii de kilometri distanţă. De acum înainte să nu se mai aştepte nimeni ca membrii societăţii civile să fie simpli privitori la scrierea diferitelor agende de negocieri. Mai mult, printre autorii acordului multilateral de investiţii menţionat circulă to mai insistent ideea că repezentanţii societăţii civile ar trebui să participe direct la elaborarea acestor agende’...

         Nu numai guvernele ar trebui să se adapteze la această realitate nouă. Chiar şi corporaţiile transnaţionale-gigant sunt nevoite, acum, să dea socoteală publicului penrtru deciziile de afaceri adoptate (Pepsi Cola, Monsanto Corporation etc.)...

         O explicaţie a atenţiei de care se bucură, şi a forţei societăţii civile globaliste, este numărul mare de societăţi civile din întreaga lume. Estimările vorbesc în prezent de peste 3 milioane de societăţi civile înregistrate oficial, pretudindeni. Circa un milion se află în SUA. Unele dintre ele au un număr mare de membri, în Statele Unite, de pildă, Federaţia naţională pentru protecţia faunei şi a florei sălbatice numără aproape şase milioane de oameni. Societatea civilă “Consumers International” are cinci milioane de membri în 100 de ţări, alta, ‘Prietenii Pământului’, o societate civilă foarte activă în ce priveşte protecţia mediului, are un milion de membri în 60 de ţări.

         În egală măsură, societatea civilă globalistă dispune de resurse semnificative. De exemplu, ‘Care International’, o agenţie pentru asistenţă şi ajutoare, are un buget anual de 400 milioane dolari, mai mare decât Fondul pentru alimentaţie şi agricultură al ONU (FAO). Societatea civilă ’Plan International’, cu sediul în Olanda, are un buget anual de 300 milioane dolari, mai mult decât UNICEF; Amnesty International dispune de fonduri mai mari decât Comisia ONU pentru drepturile omului etc. Opt societăţi civile transnaţionale au resurse totale de 4 miliarde dolari. Se apreciază că, în anul 2000, societatea civilă globalistă şi-a promovat programele  cu fonduri totale care au depăşit un trilion de dolari SUA...

         Este evident că societatea civilă este în momentul de faţă forţa în ascensiune a omenirii. Exceptând China, Japonia, Orientul Mijlociu şi câteva puţine locuri unde sunt obstrucţionate de guverne autoritare, sau de modele culturale locale, societăţile civile, rolul şi influenţa lor au ‘explodat’ în ultima jumătate de deceniu, 1995-2000. În multe cazuri, resursele  financiare şi – ceea ce este şi mai important – expertiza lor le depăşesc pe cele ale guvernelor sau ale organizaţiilor internaţionale. Astăzi, organizaţiile nonguvernamentale oferă mai multă asistenţă de dezvoltare, decât toate organismele ONU la un loc.

         Aşadar, la acest început de mileniu suntem martorii emancipării culturale a întregii planete, prin intermediul activităţilor ample ale societăţii civile globaliste. Această emancipare va avea un rol semnificativ în ce priveşte viitoarele direcţii de evoluţie a umanităţii...

         Liderii economici şi politici ai lumii, precum şi instituţii ca Organizaţia Mondială a Comerţului, au în faţa lor două opţiuni. Fie să coopereze în mod activ cu societatea civilă şi să o aducă la masa elaborării agendelor de lucru şi de dezvoltare autentică, fie să o ignore şi, astfel, să rişte, în curând, să fie eliminaţi ei înşişi de la această masă”.

Forţa a 3-a: ridicarea societăţii civile transnaţionale

(Ann Florini, editor, Carnegie Endowment for International Peace, 2000)

         Sociolog şi profesor asociat la Brookings Institution, din Washington, Ann Florini şi ceilalţi contributori la studiile din acest volum  de politici publice afirmă că grupurile de societăţi civile transnaţionale devin o voce tot mai importantă în faţa guvernelor şi a corporaţiilor internaţionale. De asemenea, spun că fenomenul ridicării societăţii civile transnaţionale reprezintă o schimbare permanentă în natura puterii internaţionale. Se prezintă, totodată, şase studii de caz privind rolul societăţii civile transnaţionale în mişcarea globalistă anticorupţie, controlul armelor nucleare, Comisia mondială a barajelor şi megasistemele de hidroamelioraţii fluviale, mişcările pentru democraţie, interzicerea minelor antipersoană şi drepturile omului. Concluziile acestor studii relevă o nouă înţelegere a rolului şi legitimităţii societăţii civile transnaţionale. Urmează fragmente din capitolul lucrării intitulat: „De ce are nevoie lumea acum?”

         „Organizaţiile nonguvernamentale, asociaţiile informaţionale şi coaliţiile internaţionale civile formează o vastă reţea transfrontalieră şi se implică într-o serie largă de procese decizionale, de la securitatea internaţională, la drepturile omului şi la protecţia mediului. Se poate spune că societatea civilă transnaţională a ajuns să fie o piesă tot mai importantă în angrenajul mai amplu al guvernării globale...

         În prezent omenirea are nevoie de cineva care să acţioneze ca o ‘conştiinţă globalistă’, să reprezinte interesele publicului larg, cineva care să nu depindă de controlul îngust, limitat teritorial, al statelor, cineva care să umple golul tot mai evident din procesul de rezolvare a problemelor globale...

         Spre deosebire de guverne şi corporaţiile bogate, reţelele de societăţi civile transnaţionale sunt o Forţă a 3-a emergentă în politicile globaliste şi îşi propun obiective mai largi, pentru înfăptuirea binelui public. Aceste reţele sunt mai bine închegate, întrucât ele sunt animate mai degrabă de valori comune, decât de interese proprii, locale...

         În cursul secolului 20 numărul organizaţiilor nonguvernamentale a crescut simţitor, o creştere fără precedent s-a consemnat după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. În prezent Uniunea Asociaţiilor Internaţionale înregistrează peste 15.000 de organizaţii nonguvernamentale...

         Grupurile societăţilor civile nu dispun de resurse nelimitate. În general, ele trebuie să se bizuie pe forme mai ‘uşurele’ ale puterii, cum ar fi autoritatea morală, sau abilitatea de a-i convinge pe alţii să-şi vadă adevăratele interese. În orice caz, pe măsură ce globalizarea îşi continuă drumul şi capătă dimensiuni tot mai ample, rolul societăţilor civile transnaţionale va creşte, iar acestea, în sens invers,  vor avea o influenţă tot mai mare asupra globalizării...”

Către o a 3-a Forţă europeană? Reflecţii asupra cooperării europene în chestiuni politice şi de securitate. 1948-1964

(prof. Ralph Dietl, Queen’s University, Belfast, Irlanda, 2000)

         „Războiul Rece este cel dintâi exemplu de conflict bipolar. Pentru istoricii post-revizionişti ‘neorealişti’ conflictul Est-Vest a fost inevitabil, din pricina vidului de putere din Europa, care nu putea fi umplut decât de superputeri – Statele Unite şi Uniunea Sovietică...

         Din 1949, Europa grupată în NATO a fost un ‘protectorat militar american’ (Marc Treachtenberg). Până la Kennedy, SUA au urmărit să transforme Europa Occidentală într-o unitate strategică capabilă să contrabalanseze singură fosta URSS. Apoi, în loc să stimuleze dezvoltarea forţelor de autoapărare europene, JFK a întărit comanda şi controlul NATO, hotărât să nu-i lase pe germani să obţină arma nucleară. Din 1963 încolo, s-a produs transformarea Războiului Rece dintr-un conflict Est-Vest, într-un sistem de bipolaritate administrată.

         În cadrul acestui sistem a existat un demers britanic, urmărind formarea unui bloc de putere european. Şi mai important, s-au impus eforturile laburiştilor britanici de a se crea o Forţă a 3-a europeană. În special, imediat după război, guvernul laburist al lui Clement Attlee (1945-1951) a încercat să umple vidul de putere din Europa şi să menţină o ordine mondială multipolară. Atunci s-a evocat foarte mult pactul militar al europenilor de la Bruxelles, din 1948, acesta a fost definit drept un pas bine calculat către formarea unei alianţe, a unei ‘Forţe a 3-a’ militare europene. Pactul, semnat la 17 martie 1948 în capitala Belgiei, de către Anglia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg a prefigurat, ‘în stil european’ exclusiv, viitorul NATO, de la 4 aprilie 1949, şi a fost, apoi, privit de Londra ca o garanţie suplimentară pentru securitatea europeană. Dar, americanii nu au văzut cu ochi buni acest pact, documentul a fost anulat doi ani mai târziu (20 decembrie 1950) şi înlocuit cu o comandă integrată a NATO. Astfel s-a pus capăt încercării britanice de creare a unei Forţe a 3-a militare europene, iar reconstrucţia Europei în ‘stil american’ a căpătat preponderenţă faţă de incercările de a se crea o forţă europeană independentă. Bipolaritatea a fost instituţionalizată şi instaurată. În continuare, ‘ameninţarea comunistă’ (bomba atomică rusească, pierderea Chinei, războiul din Coreea) a avut un impact major asupra construcţiei europene.     

         Dar, din 1953 încolo, după ce britanicii renunţaseră, francezii au preeluat ştafeta unei Europe independente şi au făcut eforturi pentru reabilitarea alianţei atlantice. Parisul a început să-i invite pe britanici să construiască o foţă nucleară defensivă comună, apoi şi-a lansat propriul program militar nuclear. Din 1954 Franţa a început să înfrunte SUA în mod deschis. Au urmat şi alţii, care au vizualizat o Europă puternică şi independentă, istoria alianţei atlantice în anii ’50-’60 este cea a unei lupte constante între două concepţii privind Europa, cea americană, bazată pe integrare şi control, şi cea franceză, bazată pe cooperare şi drepturi egale (Planul de emancipare al lui de Gaulle din 1958, Planul Norstad pentru formarea forţei nucleare NATO, 1957-1959 şi proiectul Forţa Nucleară Atlantică (ANF), 1960-1965). O Forţă a 3-a europeană bazată pe alianţa franco-britanică ar fi fost capabilă să pună în discuţie controlul SUA asupra afacerilor europene şi, prin extensie, i-ar fi permis lui de Gaulle să se înţeleagă cu Uniunea Sovietică în ce priveşrte unificarea Germaniei şi în privinţa unei noi ordini pan-europene. Dar, America s-a împotrivit din răsputeri, deschis: ’Nu putem accepta perspectiva ca SUA şi Europa să meargă pe drumuri diferite’, spunea, fără ocolişuri, în februarie 1963, David Bruce, şeful lui National Security Council, de la Washington.

         În egală măsură, şi Moscova a respins multipolaritatea, se temea de o Forţă a 3-a europeană nucleară, de proliferare, de ridicarea Germaniei şi dorea un control strâns, împreună cu americanii, asupra arsenalului nuclear global...

         În concluzie, se poate spune că încercările din anii 1945-1965 de a crea o Forţă a 3-a militară europeană au fost o parte importantă din mişcarea pentru unificarea Europei. Ele sunt anterioare NATO şi au continuat după apariţia lui. Încercarea cea mai serioasă de a edifica Europa ca o Forţă a 3-a  s-a produs în 1948, prin Pactul militar de la Bruxelles, anterior NATO. Niciodată înainte şi după el, bipolaritatea sovieto-americană nu a fost contestată mai puternic. Politica americană faţă de vest-europeni, din acei ani, o politică de ‘divide et impera’, a dus la eşecul Forţei a 3-a militare europene, şi la o integrare europeană mai accentuată...”

Sfârşit

Radu  Toma,

Las Vegas, SUA