Sa nu uitam!

marți, 29 iulie 2014

Bătălia pentru Germania


Bătălia pentru Germania

(I)

                    La 17 iulie, la mai puţin de o oră după ce Malaysia Air MH 17 „a explodat în aer” (Joe Biden, vicepreşedinte al SUA) şi s-a prăbuşit în Republica Doneţk, separatistă, cu declaraţia la televiziunea naţională MSNBC: „Vom plăti cu iadul, dacă atacul a fost acţiunea unor ruşi sau separatişti filo-ruşi, care au crezut că este un avion ucrainean”, senatorul american John McCain a configurat dimensiunile apocaliptice ale unei posibile confruntări deschise SUA-Rusia, ceva în preajma, sau chiar mai rea, decât „criza rachetelor cubaneze” din 1962. Apoi, la 22 iulie, tot la televiziuni naţionale, Traian Băsescu a cerut sancţiuni „aspre” contra Rusiei şi a afirmat: „În opinia noastră, Rusia este partenerul teroriştilor din estul Ucrainei”. Iată, însă, că, la 23 iulie „înalte oficialităţi ale serviciilor de informaţii ale Statelor Unite” au declarat că deţin date precise, că separatiştii din Ucraina au doborât avionul de pasageri MH 17 „din greşeală”, şi că „nu există nici un fel de dovezi ale implicării guvernului Rusiei în această chestiune” – şi astfel Washingtonul „a scos” Moscova basma boţită, dar curată din acea poveste tragică. „Iadul” lui McCain; „Rusia – partenera teroriştilor” a lui Băsescu; criza cubaneză 2 şi cei doi agenţi neoconservatori expiraţi, destabilizatori ai echilibrului internaţional oricum fragil, McCain din preajma clinicii cu senili şi Băsescu din preajma penitenciarului Rahova, toate s-au evaporat, s-a revenit la fondul problemei, acelaşi de aproape nouă luni, de la Vilnius încoace: Ucraina.

            Întoarse, deci, la o afacere veche de 70 de ani (din 1945), cu o experienţă de peste 50 de ani în dale războiului rece (1947-1990 şi 2004-2014) – anume slăbirea Rusiei pe toate frontierele – SUA revin şi insistă asupra unor sancţiuni şi mai drastice asupra Kremlinului. Se lovesc, însă, în acest punct, de două obstacole neanticipate, dar formidabile, astfel: 1) de propria lor invenţie, globalizarea – este dificil într-o lume aparţinând tot mai mult transnaţionalelor şi tot mai puţin politicienilor, să determini pe cineva să renunţe la afaceri şi la profit, şi 2) America a început să culeagă dividendul” negativ a 20 de ani de monopolarism: anti-americanismul ca expresie a unei lumi sătule de hegemoni, în reconfigurare şi a emergenţei unor noi jucători – superputeri în devenire.

            Se face, în aceste zile, îndeosebi la Washington şi Londra, un tam-tam asurzitor, cum anume ar trebui să arate pedepsele şi ce efecte nemaivăzute vor avea ele asupra ruşilor, dar cacofonia corului occidental este evidentă şi reflectă neputinţa administraţiei americane de a sancţiona cu adevărat Rusia, în cazul Ucrainei. Această cacofonie politică este produsă de poziţiile potrivnice  ale aliaţilor Americii din Europa, apropiaţi şi conectaţi geografic, economic, strategic, şi nu numai, la jumătatea răsăriteană a continentului lor. Spunea Obama, zilele trecute, că doborârea în Ucraina a cursei de pasageri malaeziene este, pentru europeni, goarna care sună „trezirea” de dimineaţă, în faţa Rusiei lui Putin. Hollande al Franţei „s-a trezit” şi a spus că nu renunţă la contractul de 1,2 miliarde euro pentru cele două nave de război Mistral cumpărate de Rusia şi că 400 de militari ruşi au şi ajuns în portul Saint-Nazare, pentru a o duce pe prima acasă. Şi tot un francez, Jean-François Cirelli, preşedintele lui Eurogas   „s-a trezit” şi el, şi a zis că este „convins că Rusia rămâne unul din furnizorii-cheie de gaze către Europa, iar asta este în interesul nostru şi al Rusiei”. Premierul David Cameron al UK-ului s-a adresat Moscovei „de sus”, a cerut să i se taie acesteia accesul la toate – pieţe, capitaluri, know-how şi expertiză tehnologică – şi a avertizat-o că o să ia na-na la summitul NATO din septembrie, din Wales, dar propria lui medie britanică i-a reamintit, că Regatul Unit etc. a devenit un „paradis” pentru oligarhii ruşi şi ucraineni plecaţi de acasă cu căţel, purcel şi toate conturile, şi deveniţi, sub administraţia sa, „insulari”. La rândul lor, balticii sunt extrem de gălăgioşi cînd este vorba de sancţiuni economice împotriva Moscovei, dar Letonia continuă să „pedepsească” Kremlinul cu 75% din exporturile sale de băuturi şi tutun, Lituania cu 25% din exporturile de alimente şi de carne de vită, porc şi pasăre, Rusia rămâne a treia piaţă externă pentru exporturile Estoniei, după Finlanda şi Suedia, iar fostul PM estonian, Tiit Vähi, a cerut, la 15 mai, să se pună capăt şi războiului economic contra Rusiei, şi „acuzaţiilor că Rusia este vinovată” de situaţia din Ucraina. Italia îi „sancţionează” şi ea pe ruşi şi pe rusoaice cu modă şi pantofi italieni, mijloace de transport şi produse chimice de 10 miliarde de euro în 2013 (al doilea exportator din UE către Rusia, după Germania), la fel Ciprul, care a primit anul trecut investiţii ruseşti de 11 miliarde, din totalul de 94 de miliarde scoase de Rusia peste hotare. În continuare, peste 30% din consumul de gaze naturale al Europei occidentale este asigurat de Rusia, cifra nu a scăzut deloc din toamna trecută încoace, dependenţa Vestului de ruşi se menţine aceeaşi, în ce priveşte importurile de petrol şi minerale. Olanda a pierdut 193 de naţionali în dezastrul lui MH 17, mai mulţi decât oricare altă ţară, după ce Rusia şi Brazilia au fost considerate în 2013 „cele mai atractive pieţe” din lume pentru afacerile olandeze, iar Rusia a devenit a treia importatoare din afara UE de produse din Olanda, după SUA şi China. În ce priveşte investiţiile olandeze actuale în Rusia, Royal Dutch Shell este prezentă la exploatările de petrol şi gaze din Siberia, beneficiază de un regim preferenţial de impozitări, de tipul off-shore, a pierdut patru salariaţi pe cursa malaeziană căzută la Doneţk, iar guvernul olandez menţine un profil scăzut, evident din pricina intereselor economice majore din Rusia, via Shell. În sfârşit, vocile Poloniei, Suediei şi Marii Britanii sunt cele mai sonore în corul europenilor care cer sancţiuni – îndeosebi cea a ministrului de Externe al Poloniei, Radek Sikorski – dar statisticile arată că exporturile lor către Rusia, luate împreună, sunt mai mici decât ale Germaniei.

            Şi aici, în acest punct, Germania, apar cele mai multe probleme în privinţa sancţiunilor împotriva Rusiei, pe tema Ucrainei. Mai multe decât la tot restul Europei, luat împreună. Se ajunge la esenţa lucrurilor. Cu 6.200 de firme active în Rusia, cu investiţii acolo de 20 miliarde euro şi cu 300.000 de locuri de muncă acasă, care depind de comerţul cu ruşii,  Germania ar fi cea mai tare lovită de aceste sancţiuni. La 22 iulie, cei 28 de şefi de stat ai UE, pentru prima oară, au decis să sancţioneze nu numai persoane, dar şi companii ruseşti, iar de la sfârşitul acestei luni băncile de dezvoltare europene, la fel ca băncile americane aliniate la boicot, vor sista împrumuturile către firmele ruseşti şi, astfel, criza din Ucraina începe să fie resimţită şi de nemţi. Deja, la Berlin s-a estimat că ea pune în pericol 25.000 de locuri de muncă, iar Deutsche Bank crede că ritmul de creştere economică pentru 2014 ar putea fi compromis, în scădere cu 0,5%. Cifrele de afaceri ale germanilor în Rusia încep să scadă, includerea  lui Rosneft şi a altor parteneri ruşi pe listele cu firme „non grata” îi afectează pe toţi, pe Siemens, pe E.on, pe Volkswagen, iar Opelul şi-a închis, de cîteva săptămâni, linia de asamblare a modelului Astra, de la St. Petersburg. Sub presiuni euro-atlantice, despre sancţiuni a început să vorbească şi Angela Merkel, e drept, ceva mai rezervată, dar, la nivelul opiniei publice germane, îşi face apariţia o opoziţie mocnită, un sondaj de săptămâna abia trecută a arătat că 62% dintre ei se opun oricărei implicări militare a Vestului şi a Germaniei în Ucraina, acelaşi procent de nemţi este împotriva „îngheţării” relaţiilor diplomatice cu Moscova.

            Şi astfel, în spatele acestor discuţii şi controverse, se conturează un alt adevăr. Un adevăr care îşi va face, în perioada următoare, din ce în ce mai simţită prezenţa în dezbaterea publică. Sunt cunoscute discomfortul şi temerile generate în ultimele luni de spionajul american în Germania, şi de faptul că Washingtonul nu a arătat nici remuşcări, şi nici nu a promis serios că va renunţa la asemenea acţiuni. Situaţie în care această temă lăsată în suspans începe, pur şi simplu, să aibă un impact negativ asupra determinării europenilor de a sancţiona mai aspru Rusia. Un sondaj recent al lui Pew Research Center, din Washington, arată că aprobarea Americii de către germani a scăzut din 2009 cu 13%, astăzi doar 51% dintre ei mai au o opinie favorabilă despre SUA. De asemenea, 90% din nemţi cred că monitorizarea celularului lui Merkel este inacceptabilă, acest procent este mai mare la nemţi, decît oriunde altundeva în Europa, inclusiv în Rusia (?!). A urmat apoi povestea cu persoana din serviciile secrete germane recrutată de CIA pentru 35.000 dolari pe doi ani, după care guvernul şi toate autorităţile germane au fost incluse într-un program draconic de protecţie împotriva interceptărilor, iar la 22 iulie, la reuniunea celor 28 de la Bruxelles, s-a spus că sancţiuni eficiente contra Rusiei sunt numai cele care privesc tehnologiile, energia şi sectoare economice adiacente şi, apoi, a fost limpede ca lumina zilei că aceste sancţiuni eficiente nu există, dacă la ele nu participă şi Germania.

            Iar în Germania, acum, se insinuează lent, dar stăruitor, raţionamentul: vreţi ca Germania să sancţioneze Rusia pentru Ucraina? OK, dar mai întâi să fie sancţionate SUA pentru ce au făcut Germaniei, iar apoi Germania va sancţiona Rusia. Dacă acest raţionament secvenţial va deveni o realitate, acea realitate va fi o linie nouă în politica şi echilibrul mondial, şi atunci se va putea spune: în Ucraina s-a purtat o mare bătălie geopolitică a lumii – nu a fost o bătălie pentru hotarele milenare ale Rusiei kieviene, ale Rusiei ţarilor, ale Rusiei URSS şi nici ale Rusiei lui Putin; n-a fost o bătălie nici pentru ambiţiile „portocalii” ale Americii lui Reagan, Bush sr., Clinton, sau Bush jr., adică ale Americii neoconservatoare, şi nici pentru ambiţiile Americii lui Obama, un băiat bun, mai pe „pohta” europenilor decât anteriorii; şi  n-a fost o bătălie nici pentru hotarele viitoare ale Uniunii Europene, aşa cum le văd ameţiţii de la Bruxelles.

            A fost bătălia pentru Germania.  
                                     

Vremea Germaniei

(II)

            Timpul istoric al Germaniei postbelice este măsurat şi împărţit în câteva epoci de victoriile ei la Serbările planetei – campionatele mondiale de fotbal. Începuturile, sau cum îi zic nemţii „Minunea de la Berna”, ne-au lăsat amintire un monument în faţa stadionului Wankdorf, din acel oraş al Elveţiei – tabela de scor de la finala CM, Germania 3 - Ungaria 2. Ceasul Longines din mijlocul lui este oprit la 17:55, 4 iulie 1954, ora, ziua, luna şi anul încheierii meciului, şi nu este o greşeală să afirmăm că memorialul marchează, de fapt, trei evenimente: 1) victoria magnifică a germanilor asupra celei mai bune echipe de fotbal a lumii din acele timpuri, Ungaria lui Ferenc Puskás, 6-3 cu Anglia la Londra, 7-1 la Budapesta, 8-3 cu Germania, 4-2 cu Brazilia etc.; 2) pentru prima oară după al doilea război mondial s-a cântat, şi o lume întreagă, inclusiv românii – a fost prima transmisie radio din Vest preluată oficial în România după 1945 – au auzit din nou „Deutschland, Deutschland, über alles”, vechiul imn naţional al Germaniei, şi 3) o cotitură în istoria de după război a Germaniei –  încheierea refacerii postbelice, şi debutul prosperităţii pentru următoarele generaţii de germani, deocamdată nu ştim câte. După un al doilea titlu mondial, aproape episodic, în 1974 („Fotbal Total”, brand Beckenbauer & Cruyff, Germania-Olanda 2-1), al treilea titlu al nemţilor, din 1990, Germania 1-Argentina 0, vine odată cu momentul aşteptat de aproape o jumătate de secol, al unificării ţării, şi cu aşezarea ei în poziţia de „locomotivă” a Uniunii Europene, a continentului. În continuare, organizarea C.M. în Germania şi „poveştile verii” 2006 de la Berlin, München, Leipzig, Hamburg etc. au pus această ţară şi miliarde de privitori     într-o dispoziţie optimistă, au schimbat radical, în bine, imaginea germanilor în lume, ca oameni primitori şi paşnici, apoi, în mai 2013, un sondaj efectuat de BBC World Service în 25 de ţări, a anunţat că 59% din cele 26.000 persoane chestionate au afirmat, că Germania este cea mai pozitivă ţară din lume. După numai un an, câştigând titlul mondial la C.M. Brazilia 2014, echipa ei de fotbal a onorat acele calificative şi cecul în alb primit de la comunitatea internaţională, şi este limpede că un nou moment de cotitură s-a produs în existenţa Germaniei. Încrezătoare în sine şi mulţumită de realizările sale, această ţară a rupt definitiv ultimele oprelişti ce o mai ţineau, încă, legată de trecut, dar, aceeaşi care au votat-o drept cea mai pozitivă din lume anul trecut, şi miliardele care i-au aplaudat victoria recentă de pe Maracana, şi milioanele de europeni din Uniune şi celelalte milioane de europeni din Răsărit, şi milioanele de transatlantici, toţi se aşteaptă să deschidă acelaşi televizor unde au văzut un puşti Messi german marcând Argentinei un gol brazilian, şi să audă tot mai multe ştiri despre rolul şi puterea „soft” globalistă ale Germaniei.

            Cine sunt cei 500.000 care au întîmpinat la 15 iulie, la Poarta Brandenburg din Berlin, pe campioana mondială întoarsă din Brazilia? Sunt germanii anului 2014, cei pierduţi într-o mare agitată, colorată în negru, roşu şi galben, de steaguri naţionale, şi care cred că totul este nou şi plăcut în ţara lor reunificată şi suverană. Sunt cei care acceptă cu naturaleţe, că naţiunea lor a devenit una de imigranţi, că Podolki, Klose, Özil, Boateng, Mustafi şi Khedira sînt doar alţi nemţi din echipa naţională. Sunt cei care rîd de Hitler, se consideră „cetăţeni ai lumii” şi au făcut din Berlin capitala mondială a petrecerilor. Sunt cei care se simt flataţi să vadă că nişte mongoli lipiţi de televizor, atunci când Götze a marcat în poarta argentiniană, au sărit în picioare, au aplaudat şi au spus că „nemţii nu mai sînt tancuri, sînt artişti”. Sunt cei care spun că, pe Maracana, echipa lor a arătat virtuţi germane, adică muncă istovitoare la antrenamente şi ambiţii fără egal pe teren. Sunt cei fericiţi, că pachetul de reforme ale fostului cancelar Schröder, din 2003-2005, a contribuit mult la dezvoltarea pozitivă a ţării şi a consolidat statul social german. Sunt cei satisfăcuţi că Angela Merkel reprezintă, la Bruxelles, interesul naţional. În sfîrşit, sunt cei care spun că germanii şi-au redobândit încrederea în ţara şi politicienii lor şi afirmă că nu au inhibiţii şi că au devenit o naţiune relaxată.

            Sunt generaţia privilegiată de nemţi cărora, după 70 de ani de disciplină, organizare riguroasă, sacrificii şi eforturi extraordinare, le-a fost dat să trăiască, iarăşi, vremurile bune ale Germaniei. În primăvara lui 1945 ţara lor a fost un ţinut sinistrat, sfâşiat şi micşorat, în iarna următoare zeci de mii de oameni au murit de foame şi de frig în case şi pe străzi, alte mii s-au sinucis, şocul psihologic şi traumele morale au fost imense, pentru o populaţie care a pierdut, se părea, totul. Transporturile de orice tip erau complet dezorganizate, aproape toate oraşele mari fuseseră distruse (Berlin, Hamburg, Köln, Hanovra, Dresda etc.) experţii vremii au apreciat că vor fi necesari 20 ani pentru a se reconstrui oraşele devastate ale Germaniei, în realitate aproape totul a fost pus la loc în 10 ani. Minus pierderile de vieţi omeneşti – trei milioane de germani morţi şi dispăruţi, alţi 1,5 milioane pierduţi în Rusia, luaţi în prizonierat, la muncă forţată, sau în lagăre de concentrare din Siberia. Apoi, s-a impus un politician proeminent de centru, catolic, din vremea Weimarului: Konrad Adenauer, iar sub conducerea lui Ludwig Erhard, pe atunci director economic al reformei, terenul a fost stabilit pentru aşa-numitul „miracol economic” (Wirtschaftswunder) şi apropiata instaurare a statului social german. Între 1950 şi 1955 venitul naţional s-a dublat, au fost construite anual 500 000 case noi,  Volkswagenul “broască” a devenit icoana reconstrucţiei germane, în 1955, în primul an de după câştigarea titlului mondial la fotbal, creşterea economică anuală a Germaniei a înregistrat un salt uluitor, de la 7,4%, la 11,5%.

            Ce a urmat apoi, de prin 1960 şi până în prezent, toate acelea le cam ştim. Ce pare să lipsească, ar fi o unitate de măsură” pe înţelegerea tuturor, a drumului Germaniei de la cenuşa şi ruinele din 1945, la prosperitatea şi statutul ei de lider “soft” al Europei, de astăzi. Vă propunem o asemenea “unitate de măsură”, astfel.  Când vorbim de China şi realizările ei de sute şi mii de ani, ne uluieşte de fiecare dată o fotografie cu Marele Zid chinezesc, cum se pierde în zare, peste văi şi munţi. Această construcţie gigantică – o serie de fortificaţii şi  25.000 de turnuri din piatră, cărămizi, lut, lemn şi alte materiale – a fost ridicată la 1400-1600, în timpul dinastiei Ming şi se întinde de la Est la Vest pe o lungime de 6.259 km (plus alţi 2.600 km de obstacole naturale şi şanţuri). În al doilea război mondial, în Germania au fost distruse case, fabrici, blocuri de locuinţe, biserici, spitale, instituţii publice, muzee etc. însumând 400 milioane mc de moloz solid. Am transformat această cantitate de moloz într-o zid imaginar, cu baza de  6,2 m. şi înălţimea de 7,5 m., dimensiunile medii ale secţiunii Marelui Zid din China, şi am rămas uluit. Cu ruinele Germaniei din 1945 s-ar fi putut ridica un alt Mare Zid chinezesc, de 8.602 km,  cu 2.343 km mai lung decât cel din China!  Cel din China este vizibil de pe Lună şi Marte şi, probabil, că asta este povestea Germaniei de după război încoace.

 
 
Deutschland, iarăşi über alles?

(III)

                        Germania este o naţiune relaxată, dar care îşi caută, în continuare, rolul în comunitatea globală, iar aici lucrurile se complică serios. Este o coincidenţă ciudată faptul că două crize internaţionale majore lovesc simultan această ţară, obligând-o să lupte iarăşi „pe două fronturi”, în Vest şi în Est, cu nimeni altcineva, decât cu cele două superputeri mondiale. În Vest, o mişcare tectonică a devenit vizibilă în zona transatlantică, cu o serie de cutremure la suprafaţă, în relaţia Germania-SUA. În timp ce unii repetă obsesiv litania arhicunoscută cu interese de securitate şi valori comune, ceea ce se vede cu ochiul liber – spionajul NSA in Germania şi racolările CIA de spioni acolo – numai interese de securitate comune nu se pot numi. Iar dezvăluirile făcute din 2013 încoace încep să arate că relaţia transatlantică scârţâie, că nu mai este bazată pe încredere, prietenie şi valori comune. În aceste condiţii, este posibil ca punctul-surpriză pe agenda summitului NATO din septembrie, din Marea Britanie, să dezbată „deficitul de încredere” provocat de spionajul american în Europa, spre a se căuta alte formule de convergenţă transatlantică. În ce priveşte poziţia sa actuală, Berlinul a arătat limpede că statutul de parteneri inegali nu este acceptabil şi că, la fel ca în povestea cu războiul din Irak din 2003, se simte trădat, dus cu preşul şi neluat în serios. În criza germano-americană, lucrurile sunt departe de a fi rezolvate, la Washington Casa Albă şi Congresul nu pricep supărarea aşa de mare a germanilor, la Berlin nemţii cred că americanilor nu le pasă de ei, deficitul de comunicare şi acord bilateral este, deci, aproape total. Câteva chestii au devenit deja inacceptabile pentru ambele părţi, în primul rând faptul că administraţia Obama nu a putut să dea nici un fel de asigurări, că faptele incriminate nu se vor mai repeta şi, din acest motiv, americani, nemţi şi alţi europeni au tras concluzia finală că, de acum înainte, nimeni nu mai poate pretinde un consens politic unanim, sau în ce priveşte principiile şi valorile comune. S-ar putea chiar ca, în perioada următoare, interesul economic şi comercial al SUA faţă de Germania să se diminueze (exceptând autoturismele şi alte produse de lux germane) şi, pe măsură ce dovedeşte tot mai multă încredere în sine şi maturitate, Germaniei să-i pese tot mai puţin de sfaturile şi proiectele Americii în Europa. Oricum, starea relaţiei Germania-America arată că războiul rece devine o amintire depărtată, şi că vechea solidaritate bazată pe stăvilirea unui adversar comun, comunismul,  s-a dus.

            Pe „frontul de Est”, raporturile Germaniei cu Rusia sunt, în momentul de faţă, oarecum periclitate, dar nu foarte tare, de sancţiunile economice pe care vest-europenii şi SUA vor să le impună Moscovei, din pricina accidentului MH 17 şi a crizei din estul Ucrainei. Scăderea consemnată în schimburile comerciale bilaterale are alte cauze  decât un embargou impus de nemţi – diminuarea puterii de cumpărare a partenerului rus – dar ceea ce ministrul de Externe german Steinmeier spunea zilele trecute, nu se referă la măsuri economice drastice ci, deocamdată, la asigurări politico-diplomatice ale Kremlinului, că suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei vor fi respectate. În sfârşit, Berlinul crede că americanii vorbesc de sancţiuni mai dure pentru Rusia, întrucât ei nu au legături atât de puternice cu ea, precum au ţările din Uniunea Europeană.

            Câteva lucruri sunt evidente în acest război purtat „pe două fronturi” de Germania, cu SUA şi cu Rusia. Primul, că nimeni nu trebuie să se aştepte ca, la întâlnirea de la Washington din ultima parte a anului, Angela Merkel să nu mai insiste pe tema spionajului, şi nici ca Barack Obama să îşi  ceară iertare. Deci, probabil că diferendul germano-american va continua şi în 2015. Al doilea, tot în Vest, să nu-şi facă nimeni iluzii, că Germania şi ceilalţi europeni se vor uita în gura Americii şi vor face foame şi frig la iarnă, ca să-i pedepsească pe ruşi. Apoi, de data asta în Est,  al treilea lucru este că nimeni nu ştie câte sancţiuni poate „absorbi” Rusia, în schimb ea cunoaşte foarte bine cacofonia  perfectă a celor 28 de membri ai UE, atunci când vine vorba de afaceri şi profituri. În sfârşit, al patrulea factor, tot în Est, este că Rusia se gândeşte foarte serios să renunţe parţial la Vest, să-şi transfere rezervele de 472 miliarde dolari în altă parte, să renunţe la Visa şi MasterCard şi să lanseze cărţi de credit eurasiatice, iar bucăţica de Europă pe care o pierde din cauza sancţiunilor, s-o înlocuiască cu „frimitura” numită China, ca cel mai important partener economic şi financiar al ei.

            Dacă Germania vrea iarăşi über alles, se poate. Se poate, dar trebuie să se gândească de 1.000 de ori cu cine pleacă la drum.

 Radu  Toma 
radutoma2@yahoo.com 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu