Este limpede pentru mulți dintre românii cărora
le pasă cum va arăta viitorul țării lor din noiembrie încolo că, după 10 ani
pierduți în gâlceavă și învrăjbiri, se va pune problema unor reformări grabnice
și radicale, atât în ce privește politicile interne, cât și cele externe. Din
2004 încoace – un răstimp chinuitor de lung – România post-decembristă a ratat
un alt start istoric, a fos împinsă înapoi, în timp către un regim personal al
puterii, și în spații geografice către alte vasalități, extra-europene. A fost,
din nou, destructurată. Pe plan intern, Constituția a fost interpretată discreționar
sau dată uitării, partide și ideologii vechi de peste 100 de ani hăituite și
aduse în pragul lichidării, populația stârnită împotriva propriilor aleși pe
căi democratice, actul de guvernare a fost fie obstrucționat, fie aservit 100%
și s-a limitat, practic, la jefuirea bugetului național. Orientarea către o
dreaptă agresivă, fără aderență socială, identitate ideologică și tradiții în
politica românească, precum și renunțarea la vechile principii ale consensului
guvernanți-guvernați, renunțarea la statul social vechi de decenii și în curs
de readaptare, după 1990, la rigorile capitalismului, toate acestea au adus o
schimbare nefastă în mecanismul de conducere a țării, au stat la baza
destructurării. Politica externă tradițională și postulatele ei au fost trimise
în șomaj permanent, fostele inițiative diplomatice ale României, regionale,
europene, la ONU sau în alte organisme internaționale au fost înlocuite cu
prezența operativă a militarilor români în conflicte deschise din Orientul
Mijlociu, Europa de Sud-Est, sau Asia, pentru prima oară după 60 de ani
(ofensiva Armatei a IV-a române în munții Tatra Mică, din Cehoslovacia,
aprilie-mai 1945), sub administrația Traian Băsescu un soldat român a căzut
într-un război deschis, în Irak, aprilie 2006. După un model străin și stupid,
în România locul diplomaților a fost luat de militari. Contrareacția
internațională, negativă, apărută treptat după instaurarea hegemoniei
monopolare a SUA, pe la 1990, a ocolit România aproape un deceniu și jumătate,
dar regimul Băsescu, din 2004 încoace, a făcut numai rău, tuturor, inclusiv
aliatului strategic America, a adus anti-americanismul și în această țară, a provocat alinierea ei la poziția rezervată, glacială, a Germaniei, Franței, Italiei, Spaniei, Greciei,
Cehiei, Ungariei, Bulgariei etc. față de partenerul transatlantic. Iar o altă “moștenire” nenorocită a băsismului care, de data asta, îi deosebește radical pe
români de germani, francezi, italieni, spanioli, greci, cehi, unguri, bulgari
etc. este că, în timp ce aceia înțeleg să tragă foloase dintr-o cooperare economică și chiar politică cu
actuala Rusie și alți ex-sovietici, vreme de 10 ani Băsescu a ocărât Moscova,
l-a ocărât pe Vladimir Putin, a instigat populația împotriva Rusiei și a omului
de rând de acolo, a înveninat și pus pe butuci orice relație bilaterală
româno-rusă. Și astfel, a pus opinia publică, oamenii obișnuiți de aici, în
situația unică printre europeni, de a avea adversități și, bineînțeles, opinii
greșite și față de americani, și față de ruși, și față de Rusia și față de
Statele Unite ale Americii. Și, ca paguba să fie desăvârșită, Băsescu pleacă și
ne lasă în această postură mizerabilă tocmai acum, când și Washingtonul și Moscova au analizat serios și au acceptat să
îngroape securea războiului, să uite monopolarismul, să uite supremațismul, să
uite refacerea fizică a vechiului imperiu și alte extravaganțe geografice în
Europa, să renunțe la presiuni economice cu iz politic și, în prag de iarnă, să
dea presiune în conductele de gaze naturale către europeni. Au acceptat, după
un sfert de secol de politici aberante, nerealiste, și s-au pus la treabă, ca
să refacă fosta înțelegere și fosta coexistență pașnică americano-sovietică,
cea de dinainte de prăbușirea comunismului, de data aceasta ruso-americană.
Singura care poate readuce pacea în lume, după cum se vede, brusc, de 2-3
săptămâni încoace, în Ucraina (încheierea ostilităților militare, negocieri la
cel mai înalt nivel, un contract nou de tranzit și livrări de gaze), în Iran
(negocieri serioase, iminenta acceptare de către Teheran, la sfatul Moscovei, a
neproliferării nucleare și a controlului internațional etc.), la NATO (noua
poziție față de Rusia, neconflictuală, a noului secretar general al alianței)
și în curând în abordarea politică și militară a problemei
auto-intitulatului Stat Islamic de pe
teritoriile Siriei și Irakului. S-au pus la treabă, să refacă moștenirea lăsată
de venerabilul Henry Kissinger, fostul secretar de Stat american: ”echilibrul
terorii nucleare” ruso-americane.
După alegerile din noiembrie, în ce privește politica externă a țării
sale, noul președinte al României se va afla într-o situație extrem de
dificilă, dar și în fața unei oportunități formidabile. Pe de o parte, va “moșteni”, odată cu scaunul de la Palatul Cotroceni,
și o populație care trebuie reînvățată partea bună a lucrurilor și în ce
privesc și SUA, și Rusia, adică să priceapă ce anume este în
folosul țării sale. Pe de altă parte, la acest început de drum nou, România ar
putea să se angajeze, în politica sa externă, pe calea promovării ferme a noii
înțelegeri americano-ruse, singura capabilă să restabilească echilibrul,
securitatea și pacea în Europa de Est și în alte părți. Diferența dintre anii ’90 trecuți și sfârșitul lui 2014 este că, pe
atunci, unul din cei doi credea că poate fi supremațist și hegemon pentru tot
restul secolului 21, și celălalt, după dezmembrarea URSS, era groggy, iar
astăzi bipolarismul se reinstalează cu repeziciune în politica internațională –
în scurtă vreme, nimic nu va putea funcționa fără înțelegere/consens/acord etc.
între cei doi. În aceste condiții, o oportunitate extraordinară din viitorul apropiat al României ar putea fi
lansarea unei inițiative de politici internaționale exact din locul cel mai
favorabil: de la frontiera triplă – geografică, civilizațională și militară –
dintre cele două lumi, lumea euro-atlantică și lumea euro-asiatică.
Radu Toma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu