O viitoare politică externă a României?

Este limpede pentru mulți dintre românii cărora le pasă cum va arăta viitorul țării lor din noiembrie încolo că, după 10 ani pierduți în gâlceavă și învrăjbiri, se va pune problema unor reformări grabnice și radicale, atât în ce privește politicile interne, cât și cele externe. Din 2004 încoace – un răstimp chinuitor de lung – România post-decembristă a ratat un alt start istoric, a fos împinsă înapoi, în timp către un regim personal al puterii, și în spații geografice către alte vasalități, extra-europene. A fost, din nou, destructurată. Pe plan intern, Constituția a fost interpretată discreționar sau dată uitării, partide și ideologii vechi de peste 100 de ani hăituite și aduse în pragul lichidării, populația stârnită împotriva propriilor aleși pe căi democratice, actul de guvernare a fost fie obstrucționat, fie aservit 100% și s-a limitat, practic, la jefuirea bugetului național. Orientarea către o dreaptă agresivă, fără aderență socială, identitate ideologică și tradiții în politica românească, precum și renunțarea la vechile principii ale consensului guvernanți-guvernați, renunțarea la statul social vechi de decenii și în curs de readaptare, după 1990, la rigorile capitalismului, toate acestea au adus o schimbare nefastă în mecanismul de conducere a țării, au stat la baza destructurării. Politica externă tradițională și postulatele ei au fost trimise în șomaj permanent, fostele inițiative diplomatice ale României, regionale, europene, la ONU sau în alte organisme internaționale au fost înlocuite cu prezența operativă a militarilor români în conflicte deschise din Orientul Mijlociu, Europa de Sud-Est, sau Asia, pentru prima oară după 60 de ani (ofensiva Armatei a IV-a române în munții Tatra Mică, din Cehoslovacia, aprilie-mai 1945), sub administrația Traian Băsescu un soldat român a căzut într-un război deschis, în Irak, aprilie 2006. După un model străin și stupid, în România locul diplomaților a fost luat de militari. Contrareacția internațională, negativă, apărută treptat după instaurarea hegemoniei monopolare a SUA, pe la 1990, a ocolit România aproape un deceniu și jumătate, dar regimul Băsescu, din 2004 încoace, a făcut numai rău, tuturor, inclusiv aliatului strategic America, a adus anti-americanismul și în această țară, a provocat alinierea ei la poziția rezervată, glacială, a Germaniei, Franței, Italiei, Spaniei, Greciei, Cehiei, Ungariei, Bulgariei etc. față de partenerul transatlantic. Iar o altă “moștenire” nenorocită a băsismului care, de data asta, îi deosebește radical pe români de germani, francezi, italieni, spanioli, greci, cehi, unguri, bulgari etc. este că, în timp ce aceia înțeleg să tragă foloase dintr-o  cooperare economică și chiar politică cu actuala Rusie și alți ex-sovietici, vreme de 10 ani Băsescu a ocărât Moscova, l-a ocărât pe Vladimir Putin, a instigat populația împotriva Rusiei și a omului de rând de acolo, a înveninat și pus pe butuci orice relație bilaterală româno-rusă. Și astfel, a pus opinia publică, oamenii obișnuiți de aici, în situația unică printre europeni, de a avea adversități și, bineînțeles, opinii greșite și față de americani, și față de ruși, și față de Rusia și față de Statele Unite ale Americii. Și, ca paguba să fie desăvârșită, Băsescu pleacă și ne lasă în această postură mizerabilă tocmai acum, când și Washingtonul și  Moscova au analizat serios și au acceptat să îngroape securea războiului, să uite monopolarismul, să uite supremațismul, să uite refacerea fizică a vechiului imperiu și alte extravaganțe geografice în Europa, să renunțe la presiuni economice cu iz politic și, în prag de iarnă, să dea presiune în conductele de gaze naturale către europeni. Au acceptat, după un sfert de secol de politici aberante, nerealiste, și s-au pus la treabă, ca să refacă fosta înțelegere și fosta coexistență pașnică americano-sovietică, cea de dinainte de prăbușirea comunismului, de data aceasta ruso-americană. Singura care poate readuce pacea în lume, după cum se vede, brusc, de 2-3 săptămâni încoace, în Ucraina (încheierea ostilităților militare, negocieri la cel mai înalt nivel, un contract nou de tranzit și livrări de gaze), în Iran (negocieri serioase, iminenta acceptare de către Teheran, la sfatul Moscovei, a neproliferării nucleare și a controlului internațional etc.), la NATO (noua poziție față de Rusia, neconflictuală, a noului secretar general al alianței) și în curând în abordarea politică și militară a problemei auto-intitulatului   Stat Islamic de pe teritoriile Siriei și Irakului. S-au pus la treabă, să refacă moștenirea lăsată de venerabilul Henry Kissinger, fostul secretar de Stat american: ”echilibrul terorii nucleare” ruso-americane.

După alegerile din noiembrie, în ce privește politica externă a țării sale, noul președinte al României se va afla într-o situație extrem de dificilă, dar și în fața unei oportunități formidabile. Pe de o parte, va “moșteni”, odată cu scaunul de la Palatul Cotroceni, și o populație care trebuie reînvățată partea bună a lucrurilor și în ce privesc și SUA, și Rusia, adică să priceapă ce anume este în folosul țării sale. Pe de altă parte, la acest început de drum nou, România ar putea să se angajeze, în politica sa externă, pe calea promovării ferme a noii înțelegeri americano-ruse, singura capabilă să restabilească echilibrul, securitatea și pacea în Europa de Est și în alte părți. Diferența dintre anii ’90 trecuți și sfârșitul lui 2014 este că, pe atunci, unul din cei doi credea că poate fi supremațist și hegemon pentru tot restul secolului 21, și celălalt, după dezmembrarea URSS, era groggy, iar astăzi bipolarismul se reinstalează cu repeziciune în politica internațională – în scurtă vreme, nimic nu va putea funcționa fără înțelegere/consens/acord etc. între cei doi. În aceste condiții, o oportunitate extraordinară din  viitorul apropiat al României ar putea fi lansarea unei inițiative de politici internaționale exact din locul cel mai favorabil: de la frontiera triplă – geografică, civilizațională și militară – dintre cele două lumi, lumea euro-atlantică și lumea euro-asiatică.

 

Radu  Toma