Românul George Pomuţ şi povestea vânzării teritoriului Alaska

In anul 2019, s-au implinit 152 de ani de la ratificarea, în Senatul SUA, a documentului prin care Statele Unite cumpărau Alaska de la Rusia, un imperiu aflat, la acel moment, în dificultate financiară. Iniţiativa „afacerii” a aparţinut secretarului de stat american de la acea vreme, William H. Seward, şi s-a concretizat prin anexarea de către SUA a unui teritoriu cu o suprafaţă de 1.518.800 km², pentru suma de doar şapte milioane de dolari, cu contribuţia indispensabilă a unui american de origine română, George Pomuţ, general şi diplomat, erou al războiului civil american care s-a desfăşurat între anii 1861 – 1866.

Geoge Pomuţ s-a născut la 31 mai 1818, în oraşul Gyula, comitatul Békés, în Ungaria de astăzi, tatăl său fiind fierar pe moşia grofului Wenckheim. Familia Pomuţ era de origine română, provenind din Săcele, comitatul (acum judeţul) Braşov, de unde bunicul său, Dinică Pomuţ, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun.

Părinţii săi i-au asigurat o educaţie aleasă, în spiritul valorilor creştin ortodoxe, înlesnindu-i accesul la învăţătură.

Pomuţ a fost admis la Academia Militară din Viena, apoi a studiat la Academia Militară din Saint Etienne, Franţa, iar după încheierea studiilor universitare, a devenit procuror regal, ulterior înfiinţându-şi propriul birou de avocatură.

A participat la Revoluţia de la 1848 din Ungaria, înrolându-se ca voluntar în armata de honvezi. Unitatea militară în care a luptat a obţinut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuţ a fost ridicat la rangul de căpitan.

Apoi a lucrat ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluţionar în mişcarea lui Lajos Kossuth.

În octombrie 1849, după ce fortăreaţa de la Komárom a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau, Pomuţ a fost condamnat de guvernul austriac, iar pentru a scăpa de pedapsă, se refugiază, alături de un grup de 30 de camarazi, mai întâi în Italia, de unde pleacă în Germania, pentru ca în final să emigreze în SUA.

Ajuns la New York, la 24 februarie 1850, Pomuţ zăboveşte aici pentru câteva luni, iar împreună cu un alt român, bănăţean la origini, pe nume Dragoş, şi împreună cu alţi revoluţionari maghiari, se stabilesc spre vestul ţării, la Keokuk, în statul Iowa.

Mica lor colonie întemeiată aici, la Burlington, în fapt un loc sălbatic, a primit numele de „New Buda”.

În 15 martie 1855, Pomuţ obţine cetăţenia SUA – sub numele de Pomutz, iar în perioada următoare, cumpără, cu sprijinul unui om cu stare, suprafeţe întinse de pământ, dovedind un spirit întreprinzător deosebit.

În următorii cinci ani, Pomuţ devine deja un om care trăia în lux, având în proprietate suprafeţe întinse de teren, o fermă rentabilă, era concesionarul unor exploatări miniere extrem de profitabile, ba construise chiar şi o şosea pentru o mai bună circulaţie în vestul american încă sălbatic. Nu în ultimul rând, Pomuţ era artizanul unor planuri îndrăzneţe de extindere şi dezvoltare a acelei regiuni.

Însă Pomuţ nu şi-a uitat niciodată originile, militând mereu ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun faţă de minorităţile sale etnice, şi artând nevoia de cooperare a acesteia cu Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.

A urmat izbucnirea Războiului de Secesiune din America, care a divizat nordul aboliţionist de sudul care dorea menţinerea sclaviei, iar Pomuţ solicită înrolarea ca voluntar în Armata Uniunii nordului.

Aşadar, anul 1861 îl găseşte în poziţia de locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, alcătuit din peste 1.000 soldaţi şi 37 ofiţeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuţ urcă treptele ierarhice militare, fiind promovat ca adjutant, impresionând mai ales prin calmul şi curajul de care dădea dovadă. A făcut adevărate fapte de vitejie în luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, sau Savannah, iar drept recompensă, în anul 1863 este promovat la gradul de maior, iar în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru oraşul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste şi îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17.

Pomuţ era respectat de alţi mari generali americani, precum Ulysses S. Grant, William Tecumseh Sherman, William Belknap sau Andrew Hickenlooper, iar soldaţii aflaţi sub comanda sa îl îndrăgeau pentru stăpânirea de sine de care dădea dovadă şi pentru că îi conducea prin lupte oferind propriul exemplu.

În august 1864, Pomuţ se întoarce la Regimentul 15 Iowa, unde i se oferă comanda, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel.

În anul 1865, ca o recunoaştere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

După războiul civil, cea mai fidelă caracterizare a faptelor de arme ale lui George Pomuţ a fost prezentată de generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea şi regimentul lui Pomuţ, care spunea: “L-am întâlnit pe Pomuţ; un brav şi curajos ofiţer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor şi soldaţilor săi. El nu este doar un ofiţer valoros, versat în toate problemele militare, ci şi un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

După încheierea Războiului civil, Pomuţ revine, pentru o scurtă perioadă la Keokuk, iar după câteva luni, la 16 februarie 1866, este numit în funcţia de consul al SUA la Sankt Petersburg, în Rusia, unde rămâne în funcţie timp de 12 ani. În această poziţie, Pomuţ demonstrează calităţi diplomatice de excepţie fiind un fluent vorbitor a nu mai puţin de opt limbi străine.

În acest mandat Pomuţ s-a făcut remarcat prin intermedierea unor negocieri între Rusia şi SUA, care s-au finalizat, în anul 1867, prin cumpărarea, de către SUA, a zonei Alaska, dar şi prin încheierea unui Tratat esenţial pentru continuarea unor bune relaţii între cele două ţări.

În anul 1874 preşedintele SUA, Rutherford Hayes îl promovează pe Pomuţ la rangul de consul general.

În anul 1878, Pomuţ este înlocuit în funcţie de William Edwards, iar la încheierea misiunii sale diplomatice, este rechemat în SUA, însă, nu se ştie de ce, el alege să rămână în Rusia.

La 12 octombrie 1882, Pomuţ trece la cele veşnice la Sankt Petersburg, într-o sărăcie lucie, fiind înmormântat la Smolensk, capitala imperiului la acel moment.

După moartea sa, au existat nenumărate luări de poziţie ale unor înalţi oficiali americani, care au evocat personalităţile generalului George Pomuţ şi căpitanului Nicolae Dunca, un alt luptător de origine română care s-au sacrificat pentru păstrarea unităţii SUA, doi eroi care şi-au adus o contribuţie importantă la gloria Americii.

În anul 1913, Congresul american a emis un decret prin care se dispunea ca rămăşiţele pământeşti ale lui George Pomuţ să fie aduse şi înmormântate în Cimitirul Naţional din Arlington, însă după izbucnirea Primului Război Mondial, acest fapt nu s-a mai realizat.

În 1944, mai mulţi americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal, care i-a dat, simbolic, numele generalului – „General George Pomuţ”, vasul aflându-se în exploatare până în anul 1970.

Soldaţii din regimentul 15 Infanterie Iowa au făcut donaţii în fiecare an pentru îngrijirea mormântului său, drept recunoştinţă pentru eroismul său, dar şi pentru păstrarea în memoria publică a faptelor acestuia din perioada Războiului Civil American.

Eroismul generalului Pomuţ a fost, dealtfel evocat şi de preşedintele Bill Clinton, care, la 9 iulie 1997, aflat în vizită la Bucureşti, a amintit că Pomuţ a fost unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

Nu în ultimul rând, au fost ridicate statui în memoria lui la Cleveland, SUA, şi la Gyula, în Ungaria.

* * * * *

În calitatea sa de consul, Pomuţ a fost implicat profund în negocierile pentru Alaska şi la un moment dat le-a şi prezidat. Discuţiile legate de vânzarea statului Alaska încetaseră odată cu izbucnirea Războiului Civil American, iar dupa victoria unionistă, Imperiul Ţarist avea toate motivele sa reînceapă negocierile.

Dar să vedem care era situaţia acestui teritoriu în acea perioadă.

Rusia trecea prin serioase dificultăţi financiare şi era pândită de pericolul de a pierde Alaska, fără vreo compensaţie, în favoarea Regatul Unit al Marii Britanii, inamicul lor în Războiul Crimeei (1853–1856).

Deşi Alaska nu era o zonă de interes, populaţia Columbiei Britanice a început rapid să crească la câţiva ani după încheierea ostilităţilor, goana după aur determinând înfiinţarea de colonii britanice pe continentul nord-american.

În aceste condiţii, ţarul Alexandru al II-lea a hotărât să vândă teritoriul, dar după ce britanicii nu au fost interesaţi de achiziţionarea zonei, în anul 1859 vine prima ofertă pentru americani. A urmat Războiul civil din SUA şi suspendarea negocierilor pe tema Alaska, însă în 1866, după încheierea ostilităţilor, ţarul l-a instruit pe ambasadorul său în SUA, Eduard de Stoeckl, să reia negocierile cu secretarul de stat american William H. Seward, în martie 1867.

Negocierile s-au încheiat după o şedinţă nocturnă, la ora 4:00 dimineaţa, la 30 martie 1867, fiind finalizate cu semnarea unui tratat, la un preţ de achiziţie de 7.200.000 de dolari, pentru 1,7 milioane de kilometri pătraţi, adică aproximativ circa 4,74 cenţi pe hectar, Alaska însemând, vă vine să credeţi sau nu, a şasea parte a teritoriului SUA de astăzi. Opinia publică americană era în general favorabilă tratatului, dar unele ziare ale vremii au criticat-o.

Însă, în pofida acestora, achiziţia s-a dovedit extrem de inspirată, la doar câţiva ani după cumpărare terenul respectiv dezvăluind bogăţii naturale inestimabile, dar şi un rol strategic important, mai ales pentru perioada Războiului Rece.

Pentru a deveni valid, tratatul dintre Rusia şi SUA cu privire la Alaska trebuia ratificat şi de Senatul SUA.

Ca urmare Seward l-a convins pe preşedintele SUA Andrew Johnson să convoace Senatul într-o sesiune extraordinară a doua zi, însă cum şi la acea vreme politica era „arta contradicţiei”, republicanii au luat în derâdere „nebunia lui Seward”.

Seward a dus, însă, o campanie convingătoare, şi cu susţinerea lui Charles Sumner, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, la 9 aprilie 1867, a obţinut aprobarea tratatului cu 37 de voturi pentru şi 2 împotrivă.

A urmat o lungă perioadă în care relaţiile Congresului cu preşedintele Johnson s-au deteriorat, iar Camera Reprezentanţilor a refuzat să adopte mai multe acte importante, inclusiv plata preţului pentru Alaska.

La 18 octombrie 1867, a avut loc ceremonia de transfer, la Sitka, soldaţii ruşi şi americani au mărşăluit prin faţa casei guvernatorului, iar drapelul rus a fost coborât şi a fost înlocuit cu cel american, sub salve de artilerie.

În Alaska, ziua de 7 octombrie 1867 – conform calendarului iulian în vigoare în Imperiul Rus la acea vreme, a fost urmată de cea de 18 octombrie 1867, din calendarul gregorian folosit în SUA, iar fusul orar local a trecut de la 9:01:20 în urma meridianului Greenwich, la 14:58:40 înaintea lui.

Abia în iunie 1868, după ce procedura de impeachment a lui Johnson s-a încheiat, Stoeckl şi Seward au reluat campania pentru aprobarea fondurilor, votul final favorabil fiind acordat la 14 iulie, 113 voturi fiind pentru şi 48 împotrivă.

Estimările ruseşti pentru populaţia acestui teritoriu arătau că aici existau 2.500 de ruşi şi metişi, plus 8.000 de indigeni, în total circa 10.000 de oameni, plus, 50.000 de inuiţi şi autohtoni alaskani. Ruşii se stabiliseră în 23 de puncte de comercializare a blănurilor, aflate pe insule şi în apropierea coastei.

Existau două oraşe mai mari: Novoarhanghelsk, astăzi denumit Sitka, fusese înfiinţat în 1804 pentru a coordona comerţul cu piei de vidră de mare şi în 1867 era format din 116 colibe mici de buşteni cu 968 de locuitori, iar centrul industriei blănurilor, oraşul Sf. Pavel din Insulele Pribilof avea 100 de case şi 283 de locuitori. În zilele noastre, în Alaska locuiesc circa 710.000 de oameni.